Z.3+4: Dresda şi primirea ca-n filme

Îmi fusese greu să mă hotărăsc asupra day trip-urilor pe care urma să le fac din Berlin, însă când îmi căzuseră ochii pe fotografiile cu Dresda, am ştiut un singur lucru: că trebuia să fac pe dracu’n patru pentru a ajunge acolo.

Din păcate, biletele de tren monstruoase ca preţ – cam 60 EUR dus-întors din capitală – mă descurajau, dar, ca un călător descurcăreţ care sunt, am „apelat” la o mai veche cunoştinţă – FlixBus. Nu, nu mai călătorisem cu ei, dar cochetasem cu această idee pentru că aveau preţuri bune. Chiar şi cu o seară înainte, am plătit 21 EUR pe un bilet dus-întors. Problema era doar că, rezervând într-un moment în care mă ciondăneam cu iubitul meu, îmi lăsasem un timp prea scurt acolo de umblat. Hmmm...

De dimineaţă, îmi planificasem ca în sfârşit să văd şi eu Pergamommuseum, cum încercasem şi cu două zile în urmă. Însă de la început, treburile parcă nu se legau: S-Bahnu’ a avut întârziere. Coada era fabuloasă, nu aveam un abonament care să îmi fi permis accesul cu prioritate în muzeu. M-am resemnat: „a treia oară o fi cu noroc”. Am găsit, cu ajutorul unor localnici, şi staţia FlixBus din Alexanderplatz, marcată întrucâtva prost pe Google Maps.

Pasagerii, în stil propriu german, erau deja la bord, deşi plecarea era în vreo douăzeci de minute. Profitând de wifi-ul gratuit de la bord şi în urma unei discuţii cu iubitul meu, mi-am mutat biletul pe o cursă ce ajungea mai târziu cu două ore în Berlin. Ca să am timp şi să mă bucur de oraş.

Drumul până acolo nu m-a încântat: a fost foarte sec şi foarte plat şi m-a făcut să stau mai mult cu ochii pe telefon decât pe geam. Când am intrat însă în oraş, viziunea mea s-a schimbat. Citisem articole ce numeau Dresda drept cel mai frumos oraş din Germania. Sincer, Koblenz îmi plăcuse mai mult şi oraşul în sine arăta mai bine în fotografii... dar îmi plăcea. Mă intriga. Am traversat unul dintre podurile de peste Elba, ce legau Oraşul Vechi de cel Nou (unde era prima oprire oficială) şi am avut ocazia să îmi ţin pentru prima oară respiraţia când am văzut şirul baroc de cealaltă parte a apei.

Staţia din Altmarkt se găsea chiar lângă gară [îmi făceam eu nişte calcule, ca să ştiu unde şi pe unde urma să mă întorc]. Şi mai era şi foarte cald. Un soare surprinzător atât pentru zonă cât şi pentru luna iunie. Planul făcut de la fereastra autobuzului s-a schimbat când am descoperit, cu plecare de chiar lângă gară, o pietonală care m-a îmbiat şi care simţeam că mă va duce înspre apă. Încercările mele de a face o tură cu caiacul pe râu se loviseră, într-un punct, de lipsa unui răspuns din partea tipului care, iniţial, mă asigurase că este posibil. Rămânea, aşadar, să văd Dresda de pe uscat. Deocamdată, câteva magazine, dintre care unul african, în timp ce observam vânzătorii de kebab de la chioşcurile de pe mijlocul străzii. Aceasta din urmă s-a tot îngustat, lăsând ca noul să fie înlocuit de vechi, în dimensiuni impresionante şi culori lovite de timp. În timp ce eram cuprinsă de o senzaţie atât de familiară, de aerul cald de iunie din copilăria mea, când, după ultimele zile de şcoală, mă lăsam purtată de răcoarea unui suc de portocale cât ascultam discul meu preferat, „A piros esernyő”. Ajungeam şi la apă, dar ştiam că cele mai bune privelişti asupra Oraşului Vechi vor fi fost cele din Oraşul Nou.

Astfel, am traversat pe unul dintre poduri, care se refăcea şi care îmi obtura priveliştea. Am luat-o prin grădinile de pe marginea apei, privindu-i pe tinerii care se relaxau şi încercând să găsesc un unghi bun. M-am relaxat şi eu apoi, dând de umbră, de un om cu un câine într-un luminiş, de poteci care urcau şi care mă făceau curioasă. 

Aveam însă un scop şi o foame de nedescris. Şi, cumva, mă simţeam mai bine în partea nouă, care nu era atât de apăsătoare, ci, mai degrabă, deschisă. Iată, după străduţe şi curbe, şi localul de burgeri (sîc!) pe care-l căutam. Ieftin, cochet, de familie, cu o terasă răcoroasă şi cu un tip foarte prietenos la intrare. Porţie mare de cartofi prăjiţi ha-ha!, burger vegetarian şi o chestie nedefinită /un fel de amestec de cola şi suc de porto/ dar bună. Ce îţi poţi dori mai mult? Poate doar să intri într-o librărie şi să îţi procuri vederile pentru colecţie la întoarcere.

Soarele mă ardea în continuare, aşa că am aţipit pe autobuz până când apusul regăsit în Berlin m-a făcut să îmi dau jos ochelarii de soare.

-        Unde eşti? venise Marcel să mă aştepte.

După nişte cumpărături, beri şi un ştrudel de rămas bun, am realizat că, din cauza lucrărilor ce provocaseră întârzieri şi de dimineaţă, linia de S-Bahn ce ne ducea înapoi la hotel era închisă. Puseseră însă la dispoziţie un autobuz, aşa că totul a mers cum nu se putea mai bine.

Cu toate acestea, deşi fusesem asigurată că a doua zi urma să revină la normal, traficul nu o făcuse. Iar noi aveam un avion foarte devreme şi, deşi aproape de aeroport, terminalul părea mult prea departe. Ne-am întors la hotel şi i-am rugat să ne cheme un taxi, Marcel a scos bani care păreau să ne ajungă... până când ceasul a început să arate mai mult şi mai mult şi mai mult şi am fost nevoiţi să mai oprim la un bancomat. Important este că am ajuns la timp.

Iar, la sosirea în România, aşa cum de fiecare dată o simt, dar parcă de această dată şi mai intens, după zile de plat şi fad în Germania şi cu munţi doar în Murmansk, totul părea în HI-DEF. Ca atunci când eşti îndrăgostit şi senzaţiile sunt amplificate. Culorile erau mai aprinse, peisajele mai vii... Alina mea dragă care avusese grijă de chinchille fericită că ne-am reîntors!

Într-adevăr, nu fusese wow-ul din 2016 această mini-călătorie prin Germania, dar nici nu avusese cum, nu după Rusia fabuloasă a acestui an [va urma, cu siguranţă!]. Şi totuşi... mă umpluse de energie, iar revenirea la o masă plină de bucate româneşti, servită dintr-un coş fancy de picnic, fusese ca-n filme. Unde mai pui şi buchetul mare de flori primit cu şi din mare dragoste...

Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman