Z.1+2: Berlin şi Oderberg

Acum ceva timp scriam despre călătoria mea din Germania, de anul trecut – o ţară care nu m-a atras niciodată, dar care anul trecut mi-a picat tare-tare bine, cel mai bine. Şi mă gândeam, dacă iubitul meu tot se întorcea cu business-uri pe acolo, să transform această experienţă într-o „two parter”.

Plecam în est, de această dată. La Berlin. Un Berlin pe care mi-l aminteam din escala pe care o făcusem în drum spre Islanda, în 2012. Da, trecuseră aproape 5 ani şi îl simţeam prăfuit şi orientalizat. Nu ajuta nici zona în care eram cazaţi, la 14 km de centru.

Prima mea zi, care urma să îi fie dedicată, nu se întrevedea chiar aşa cum o visasem. Pentru că nu eram singură. Şi un anumit personaj feminin din jurul meu mă cam scotea din sărite. După un drum lung(uţ) înspre Alexanderplatz – mai, mai să nu îl recunosc! – şi o masă îndestulătoare, dar medie, cu un ştrudel cu mere şi el mediu, am plecat cu iubitul meu /nici prezenţa lui de mâna mea în acea zi nu era programată/ înspre Pergamonmuseum, pe care l-am găsit închis. OK, era luni, dar nu toate muzeele sunt închise luni! Nici măcar pe net nu se specifica acest fapt.

Am parcurs apoi străzile gri şi cam neîngrijite spre Wall Memorial /eu aş fi vrut să ajung la Topography of Terror, dar iubitul meu nu înţelesese şi eram deja în direcţia opusă/. Nu am putut parcurge în linişte feliile de istorie şi de tristeţe ce ni se serveau.

Dar, luând S-Bahnu’ în direcţia opusă centrului, zâmbind pe seama acestui fapt şi descreţindu-ne frunţile apoi în the Mall of Berlin, unde veniserăm pentru idee, un fel de Creativ de-al nostru de prin Braşov, tensiunea negativă se spulberase. Găseai cam tot ce ţi-ai fi dorit dacă ai fi vrut să te apuci de făcut chestii handmade. O clientă exclamase chiar „This is such a good store!”, iar eu am început să dau din cap, cu Marcel al meu pufnindu-l râsul.

Am fugit apoi la DOGO, primul magazin al companiei pe care îl vedeam în carne şi-n oase. Eram extaziată să văd atâtea modele ale uneia dintre mărcile mele preferate de încălţăminte... şi cine spune că terapia prin shopping nu funcţionează... cam minte. Chiar şi non-fane ale umblatului prin magazine mai au nevoie de asta, din când în când! J

Am purces spre hotel, ploaia ne dădea şi ea târcoale şi nu am mai avut decât energie pentru îmbucat un sandviş înainte de culcare. Aterizaserăm cu o seară înainte din Moscova şi epica noastră călătorie /va urma/ via Chişinău şi cred că, deşi nu doream să credem că oboseala îşi pusese amprenta, cam aşa era.

A doua zi aveam programată o fugă până-n Polonia, la Poznań şi centru-i colorat, dar cum duduia menţionată mai sus îmi făcea deja sugestii de vizitare, nu am vrut să par nicidecum un copy cat, aşadar, în imprevizibilitatea-mi caracteristică, am schimbat planul.

Mi-am făcut un abonament pe toată ziua pe reţelele de transport public /mi se pare cea mai bună manieră de explorare a oraşului şi o recomand!/ şi am purces înspre gara de unde trebuia să îmi iau trenul spre Eberswalde. Am nimerit şi gara, Ostkreuz era, şi peronul din mai multe încercări, dar m-am descurcat. La un preţ decent şi cu localnici foarte prietenoşi. Mult mai deschişi chiar decât anul trecut, în vest. În mai puţin de o oră şi un drum fad, mă găseam în cochetul Eberswalde, surprinzător de cochet chiar şi pentru mine! Răcoarea mă surprindea şi ea, aşa că am profitat de wifi­-ul gratuit cât am aşteptat autobuzul şi mi-am tras bandana peste cap.

Mergeam înspre Oderberg, un sătuc pe care-l descoperisem pe Trover şi care-mi făcuse cu ochiul prin casele vechi, cu uşi şi mai vechi... Ceva altfel. Dacă staţia de la gară era aproape goală, în curând autobuzul s-a umplut cu bătrânei veseli şi locvace, care mă făceau să mă simt într-o cu totul altă ţară decât Germania. Peisajul a devenit curând foarte verde, cu sute de maci de-o parte şi de alta a drumului îngust ce părea că urcă şerpuind. Am coborât curioasă la capăt de linie.

Da, erau acolo! Casele vechi, uşile vechi... atmosfera aceea toată de sătuc cochet, dar necomercial. Cu pisici leneşe la pachet. O doamnă se opreşte şi mă întreabă:

-        Căutaţi vreun loc anume, vreo familie anume?

-        Nu, vă mulţumesc. Eu... călătoresc.

Am zâmbit, apoi am oprit la una dintre cele – cred – două, până la urmă, cafenele din localitate. Era destul de multă lume înăuntru şi m-am hotărât rapid să încerc o vafă cu îngheţată şi cu sos fierbinte de vişine. Tare bună!

Mai târziu, am văzut vişinii din sat. Pe măsură ce urmăream o hartă cu fortificaţii ce se întindeau până la graniţa cu Polonia, îmi spuneam „ar trebui să mă întorc într-o zi; de data asta, am venit pentru uşi”.

...şi pentru Oder. Am găsit rapid o potecă până lângă mal, apoi l-am admirat de sus. Albia era lată doar pe alocuri; în rest, părea un râu liniştit şi cu uşurinţă navigabil.

Am plecat înapoi spre Berlin via Eberswalde şi chiar am văzut o ambarcaţiune de dimensiuni reduse, având arborat drapelul olandez, la trecerea peste un pod.

Am zis să profit de ce nu reuşisem să fac cu o zi înainte în capitală şi am luat-o înspre Französische Straße. Acolo era Ritter Sport Schokowelt. Am parcurs Friedrichstraße şi m-am oprit în magazine, entuziasmată. Eleganţa străzii îmi reamintea Berlinul pe care-l ştiam.

Am ajuns, într-un final, să îmi prepar şi ciocolatele mult visate. Procesul acesta are loc printr-un angajat al magazinului după ce tu selectezi ingredientele, dar este foarte simpatic şi te umple de fericirea aceea de copil. Ai timp până şi de alte cumpărături sub formă de ciocolată şi de un tur drăguţ despre istoria ciocolatei şi a companiei, în care păşeşti singur. Nu eram o fană atât de mare a acesteia, dar acum sunt.

Eram în drum spre Alexanderplatz ca să iau S-Bahnu’ spre hotel după o viitoare nouă şedinţă de shopping, când m-am oprit într-un loc umbrit, cu băncuţe, ca să mă feresc de vântul care sufla cam tare şi chiar atunci m-a sunat iubitul meu, care-şi terminase ziua de lucru şi îmi propunea să mâncăm la un restaurant grecesc de lângă cazare. Urma să ajung şi eu, după vreo două ore, cu o ditamai sacoşă plină cu haine şi bunătăţuri şi să trec pe lângă el, care mă aştepta în staţie, fără să-l văd. După glumele obişnuite cu personalul – nişte băieţi foarte simpatici din Grecia –, am luat o Mythos şi ni s-a adus nişte Ouzo, de care am abuzat. Şi s-a rupt filmul.    

Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman