View Olivia-Petra Coman's photos on Trover


Sunday, 31 December 2017

Când simţi că s-a închis cercul



Cu o singură mare excepţie, despre care vorbim mai încolo, am avut un an măreţ. Ieri glumeam că anii fără soţ îmi poartă noroc. Să vedem dacă va rupe 2018 regula.
Am făcut atât de multe în acest an, am avut atâtea bucurii şi realizări, încât de multe am şi uitat... ca şi cum s-ar fi întâmplat acum mult-mult timp. Da, ştiu. Trăiesc intens. Şi îmi place.
Printre altele, tocmai discutam cu al meu Marcel – de care acest an m-a apropiat şi mai mult şi mi-a reîntărit convingerile de cât de bine l-am ales, pentru că este un om cu totul extraordinar, cu sufletu-i croit parcă pe sufletul meu – că nu am avut niciodată un an în care absolut toate călătoriile să fie reuşite... în afară de 2017. J
Am început cu dor de dulce şi de îngheţată, când am zburat până la Bologna ca să văd dacă mă pot pricepe să fac gelato, mi-a ieşit în cea mai frumoasă după-masă a anului, m-am îndrăgostit rău de tot de Ferrara şi... am rămas cu visul de a progresa pe calea asta de patiserie şi dulciuri. M-am relaxat un pic mai mult în bucătărie şi rezultatele au început să apară. Creativitate să fie! P.S. Trebuie să îmi cumpăr ramekins!
@Carpigiani Gelato University
Apoi, a urmat o reîntoarcere în Maramureş, Ieudul pe care-l ador şi liniştea aceea misterioasă din regiune. De Paşti. Ca să nu mai vorbesc de râsul tras pe drumurile ucrainene care cred că îmi lipsiseră şi ziua superbă petrecută acolo (da, m-am întors cu votcă, e vreun bai?).
Lacul Albastru, Baia Sprie
A venit şi preferata mea din acest an – revenirea în Rusia, pe care o aşteptam cu sufletul la gură. Nu m-a dezamăgit ţara, nu m-au dezamăgit oamenii, a avut de toate călătoria asta – de la diversitate, la momente imperfecte, la frică –; mi-a fost frică de o reîntoarcere la totalitarism în Belarus. Teriberka cea fantomă de la Marea Barents m-a răscolit. Laponia încă este locul cel mai frumos în care am fost în acest an; ea m-a lăsat cu gura căscată şi am cântat-o şi în cadrul concursului de highlights, pe care l-am câştigat, cu sprijinul celor care mă iubesc. Mai în glumă, mai în serios, la fel de căscată mi-era şi când fugeam de renii care mă urmăreau pentru pâine prin satul Sami Sam Syyt. Aaaah, şi Skt. Petersburg, pe lângă faptul că ne-a servit aceeaşi atmosferă grandioasă, ne-a mai dat în dar şi prima evadare cu actori. Ce mai, un room escape cu ştaif!
Laponia... as far as the eye can see!
Prin drumurile printr-o bucăţică din Germania de est, am încercat, din nou pe cont propriu, să reeditez călătoria-emblemă a lui 2016. Nu mi-a ieşit, dar nici rău nu a fost. Şi am mâncat muuuuultttăăăă ciocolată!
@Ritter Sport Schokowelt, Berlin
Neplanificat nicicum, nu de alta, dar nici maşină nu ştiam dacă avem să ne ducă, am ajuns şi-n Turcia, la cel mai vechi festival din lume: Kırkpınar. Am fost primiţi exemplar şi ne-am simţit ca acasă, în cea mai frumoasă zi a acestui an, holbându-ne la corpurile acelea puternice lucind a ulei de măsline. Şi, la final, am făcut şi-o baie în Mediterană!
@Alexandroupoli
Delta nu a dezamăgit, aşa cum nu o face în niciun an, ne-a oferit cea mai frumoasă dimineaţă a lui. Ba chiar am fost lăudată de cât de bine m-am descurcat pe apă, cu toate că, din păcate, pentru elementul meu preferat nu am avut prea mult timp în 2017. M-am bucurat, aşa cum am făcut-o şi pentru ploaia de meteoriţi, pelicani cu duiumul şi Chilia Veche redescoperită.
Shhhh...
La final de an, paşii urmau să mă ducă pe continentul care m-a fascinat dintotdeauna cel mai mult. Este adevărat, Africa nu este pentru oricine, să călătoreşti chiar şi pe cărări mai bătute este o experienţă grea, prăfuită, care te marchează şi îţi ridică multe semne de întrebare. Dar uite că în mine a trezit pofta să mă reîntorc, cât mai curând, probabil că în 2019. Uganda a fost un deliciu, absolut un deliciu! De la oameni, culori, ananasul care nicăieri nu a avut gustul de acolo până la o Karuma cu Nilul dezlănţuit şi un Murchison Falls unde am făcut safari doar eu şi cu Marcel – prima girafă din viaţa noastră a fost un mare zâmbet pe feţele noastre, şi nu numai.
În Rwanda mi-a fost pentru prima oară în viaţă frică de moarte. Sunt multe de spus, nu vreau să o fac acum, însă mă bucur că am trăit experienţa de acolo, deşi a fost cea mai rea din toată viaţa mea de călător şi nu m-aş mai întoarce.
@Kinihira
Kenya central-sudică mi s-a părut, în afara întâlnirii în Mara cu primul meu ghepard şi superbului Lac Nakuru văzut în zori, aşa cum se spune că îi şade bine călătorului, o ţară mult prea lăudată pentru ce oferă. Eeeh, pe coastă, însă, povestea stă diferit. Watamu şi comunitatea italiană de acolo mi-au furat inima.
@Watamu Beach
Zanzibarul mi-a oferit apă de o culoare la care am visat toată viaţa mea, şi chiar există, plaja preferată a călătoriei – Matemwe – şi un Stone Town de zile mari! Ajunşi în Tanganyika în a doua parte a zilei mele de naştere, plaja cu fluturi – Kipepeo – de lângă Dar m-a lăsat fără cuvinte, iar oamenii cu care am intrat în contact până acolo şi acolo m-au făcut să îmi pară rău că plec din Tanzania.     
Atolul Mnemba
Ce nu voi uita niciodată ţine tot de aventură, de cum am făcut caiac pe mare tot de ziua mea în Kendwa, nordul Zanzibarului, şi ne-a prins o ploaie torenţială, de cum tot în Zanzibar, lângă Atolul Mnemba, am înotat impromptu cu delfinii şi de cât de milos a fost Nilul cu noi. Încă mă urmăreşte această experienţă şi văd diferit râurile acum, după ce am simţit pe pielea mea la ce volumuri pot ajunge. Mda. Păcat de barajul care se construieşte.
Courtesy of Nile River Explorers
Că tot suntem aici! Am mai reuşit două lucruri la final de an – să vorbesc cu idolul meu, caiacistul Benny Marr, unul dintre primii care au traversat cele mai mari repezişuri din lume, Inga, şi să îi scriu o scrisoare lui Moş Gerilă. Foarte mândră sunt de ambele! Am şi uitat de zilele care mi-au dat de furcă la birou, când zborul Londra – Bucureşti, ultimul din seria de 5, a fost anulat şi am rămas prinşi la Londra, mulţumită lipsei de profesionalism acute a British Airways /nu zburaţi cu ei!/ (va urma).
Că tot am vorbit de apă, îmi amintesc cu mare drag Campionatul Naţional de Rafting de anul acesta. Apoi, tot în zona de extreme, am făcut şi prima înălţare cu balonul cu aer cald la început de septembrie! Şi mă bucur că m-am dat destul de mult cu placa în iarnă, chiar până-n mijloc/sfârşit de aprilie. De abia aştept să revin pe pârtie!
Cu ce-am mai avut noroc anul acesta /încă este 2017 cât scriu/? Eeei bine, cu Limonadele mele cu Mentă, cele mai vesele din toată scena quizului braşovean, cu care am petrecut multe seri de marţi minunate – şi fac ochii mari când mă gândesc la următoarele!
Cu Rufus, chinchilla pe care am adoptat-o pe 1 februarie. E vesel, s-a adaptat, s-a îndrăgostit princess Pancho de el şi sunt nedespărţiţi şi tocmai au ros instalaţia de brad, ca ultimă ispravă.
Mare love!
De bine, de rău, am finalizat şi gLocal, care se vrea un spaţiu intim de co-working pentru braşoveni şi pentru cei care ne vizitează oraşul. Încă ideea este una relativ nouă pentru public, dar mă voi strădui să se obişnuiască cu ea.
@gLocal
Anul acesta a făcut posibilă lansarea primei mele cărţi. O văd încă aidoma unei colecţii de întâmplări care i se pot infiltra oricui în viaţă, rămâne doar ca persoana respectivă să accepte sau nu provocarea de a le trăi. „Dependentă de fluturi”... eu mă declar pe veci!
Cu fluturii mei...
Dacă tot am ajuns în sfera relaţiilor, am devenit mătuşică anul acesta! J
Şi s-au spus şi nişte „rămas bun”-uri. Consider că am luptat cât am putut, dar că uneori cel mai înţelept este să arunci mănuşa în ring! Nu cred că eu i-am pierdut pe prietenii care mi-au ieşit din viaţă, ci ei pe mine. Frumuseţea lucrurilor stă în faptul că oamenii care merită să fie în sufletul meu au rămas, noi suflete dragi vin să îmi bucure zilele şi m-am reîntâlnit cu persoane la care ţin atât prin lume, cât şi în dulcea Românie.
Apoi, un om care a însemnat foarte mult şi cu care am avut una dintre cele mai puternice chimii din câte am simţit s-a tot întors în viaţa mea şi a tot plecat în 2017. I-am descoperit şi niscaiva înclinaţii neortodoxe, aşa că l-am lăsat dus.
Ce a fost trist? Că a murit mama. Azi ar fi fost ziua ei. Cumva, în toată nebunia de la sfârşit de septembrie/început de octombrie, am înţeles că eram pregătită să se întâmple, că firea mea – deşi mă mai îneacă plânsul când îmi amintesc de ea, în momente frumoase, care o umpleau de bucurie: o poezie recitată, un film care îi plăcea, o prăjitură care o făcea să râdă – aşa crede, la rându-i: că trebuie privit înspre viitor, doar într-acolo! Şi nu, mesajele postate chiar de oameni la care ţin pe timeline-ul meu nu au picat bine. For the record.  
Mama
  
Planuri pentru 2018?
Deja bătute în cuie: reîntoarcere în Sicilia, la mâncarea cea mai bună pe care am gustat-o vreodată şi la starea aceea specială pe care insula mi-o dă, şi la Kırkpınar – ştim deja cu cine ţinem şi în ce parte a arenei trebuie să ne luăm biletele, de abia aştept!
În lucru: Columbia /vă amintiţi cum am câştigat o tabără de windsurfing?/ şi Kazahstan+Mongolia (cu reîntoarcere în Rusia, de această dată, în Altai), probabil ultima ţara europeană în care nu am poposit – a.k.a. Suedia – pentru iarnă şi cel puţin o tură de caiac mai lunguţă /încă suntem în negocieri/. Plus că am eu o fată zăpă cu care plănuiesc o nouă rătăcire pe vreundeva prin lume.
Intenţionez să merg mai departe cu desenatul, dacă tot am descoperit în 2017 că pot – m-am înscris chiar la un curs de croitorie! Vreau şi eu hăinuţe făcute de mine!
Şi să îmi lansez cele două site-uri la care lucrez împreună cu Marcel de ceva timp!
Şi... multă dragoste! <3

Simt că, aşa cum zice titlul, lucrurile s-au aşezat, sunt aşa cum sunt menite, dorinţele sunt împlinite şi cercul s-a închis. Eu, una, rămân recunoscătoare pentru felul în care curge ea, viaţa, şi voi alege întotdeauna chiar să o TRĂIESC!
La mulţi ani!

No comments:

Post a Comment