Instagram Follow me on Instagram
View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 29 January 2018

Cum e în self-safari prin Uganda?

La începutul începuturilor a fost o hartă. Şi pe ea multe steluţe galbene. Care s-au transformat în steluţe albastre. Adică au ieşit de pe ea. Parcul x era prea la est, parcul y – prea la nord (şi greu de atins, aproape de graniţa cu Sudanul de Sud), parcul z – prea citisem că se ducea multă lume pe acolo şi atunci... a rămas Murchison Falls.
Apoi, a fost maşina. Închiriată cu uşurinţă de aici şi vă recomand această companie din tot sufletul! Fără garanţii şi alte chestii inutile. Doar aşteptat la aeroport, semnat contract, instructaj şi... la drum! /Îmi amintesc şi acum de draga mea Alexandra, care îmi tot spunea „De abia aştept să îmi povesteşti cum va fi în self-safari”./
La începutul începuturilor rămase, cu plecare din Kampala, din mijlocul târgului de duminică (?) şi al berzelor marabou, care păreau a ne fi urmărit încă de la cazarea de pe dealurile capitalei ugandeze, planul era să ajungem la un sătuc pescăresc ce da-n Lacul Albert, la graniţa cu Congo, pe nume Butiaba.
Doar că... deşi noi doi, eu şi cu Marcel adică, ne-am ţinut de treabă şi am condus cu grijă... bine, am fost opriţi de un poliţist căruia i-am dat echivalentul a 5 lei „ca să menţinem relaţiile bune”, cu care am râs cam tot timpul cât ne-a ţinut opriţi şi care, uitându-se lung la mine, a zis că ar vrea şi el o nevastă „muzunga”, adică albă... revenind, deşi am condus cu grijă, ba chiar am avut ochi să ne holbăm după ananas şi papaya, dar, până la urmă, am cumpărat mango de la nişte băieţi tare simpatici cu care am împărţit caramele aduse de acasă, căldura ne-a fost letală. Mai cu seamă aplicaţiei Google Offline Maps, care nu a mai făcut faţă. Bun. Eram în Uganda, în câmp undeva, fără nici măcar o hartă.
Am început să vizităm benzinăriile, pe unde lumea era veselă şi binevoitoare şi nu ni s-a întâmplat să intrăm în vorbă cu vreun om şi să nu cunoască engleza sau să fie pierdut în spaţiu cum păţeam prin, iertată fie-mi comparaţia, ... India. Mă distrau căciuliţele de Moş Crăciun pe care le purtau localnicii cât dansau cu poftă pe Maxi Priest. S-a luat.
Renunţaserăm să urmăm drumul de ţară spre Butiaba, dându-ne seama că nu ne vom încadra în timp. /Destinul însă urma să ne conducă pe acelaşi drum, peste numai o zi, doar că noi nu o ştiam încă./ Tot Destinul a făcut să ne rătăcim, în ciuda indicaţiilor bune, şi să ocolim parcul prin est, când o intrare prin sudul lui ar fi fost cea mai normală chestie din lume. Şi aşa am ajuns, după repezişurile nebune de la Karuma Falls, până la Purongo, printre vârtejuri de nisip ce îmi aminteau de Iran.
Am apucat pe drumul îngustat, mărginit de iarba înaltă, şi i-am dat înainte, încântaţi, până când am zărit o poartă mare şi alte zâmbete. Vocile din spatele lor ne-au informat că feribotul peste Nil era în revizie, astfel că singura variantă ar fi fost traversarea cu barca. Maşina rămânea pe malul celălalt însă, iar şansele de a continua, măcar de această dată, spre sud, erau compromise. /Vom fi aflat, cu toate acestea, cu bucurie că avuseserăm parte de game drive pe partea mai populată de animale./
Şi am pornit-o. Soarele începuse deja să coboare, subliniind accentele arămii de pe vârfurile vegetaţiei. Îmi plăcea ceea ce vedeam – palmieri perfect structuraţi pe linia orizontului, acacia care ne reaminteau că era raiul girafelor pe-aici.
Murchison Falls NP
Animale – cu duiumul. Erau apuse zilele safariului din Dandeli când văzuserăm doar cerbi pătaţi, în căutare de tigri. Nu conduceam câţiva metri şi ne mai ieşea câte-o vietate în cale. Porci cu negi, bibilici, antilope impala, antilope de apă, antilope Kongoni – care se găsesc doar în Uganda păreau că se joacă cu noi, în timp ce îşi duceau viaţa obişnuită sub ochii noştri. 
Antilopă de apă
Antilopă Kongoni
Şi, deodată, iat-o pe ea, prima noastră girafă în sălbăticie. Părea atât de ireal, şi era atât de real! Ţopăiam şi chiuiam, încercând în acelaşi timp să nu o speriem. Nu ştiam pe ce să pun mâna. Marcel a ţâşnit din maşină şi la fel am făcut şi eu, cu toate că ştiam că nu e sigur şi... drept dovadă, de partea cealaltă a drumului era un bivol african ce ne fixa, ameninţător.
Prima noastră...
...girafă!
Au urmat şi alte girafe, o intersecţie unde ne-am urmat instinctul şi apoi Paraa. Cătunul era plin de rangeri relaxându-se la final de zi, unii cu prosoape de baie în jurul brâului, dar cu toţii amabili. Deosebit de amabili. Cu barca am rezolvat rapid. Maşina am lăsat-o chiar lângă fluviu şi un glob pământesc gigantic ce lumina, prin albastrul său, priveliştea peste Nilul care impunea respect. Babuinii mişunau pe lângă mine, în semnele disperate ale doamnei care ne aranjase transferul pe partea cealaltă, şi care însemnau că trebuia să închid uşile maşinii, pentru că erau foarte curioşi şi uşor cleptomani.
Am ajuns la corturile noastre după ce zărisem, cu ajutorul ranger-ului care trecuse în aceeaşi barcă cu noi pe malul opus, trei hipopotami stând pur şi simplu în apă. Ulterior am aflat că ei mai mult ţopăie pe fundul apei decât să înoate. Cu tristeţe, acelaşi ranger ne-a povestit şi despre braconajul din parc. Animale ucise şi carnea lor lăsată să se usuce la soare, apoi transportată pe bucăţi în afara porţilor. La Recepţie, nu ştiam ce să fac mai întâi, să îmi şterg faţa pe care stropii de sudoare curgeau în voie sau să comand cina. Hmmm...
Au urmat planuri pentru a doua zi şi multe dezbateri, iar unul dintre angajaţii camp-ului ne-a rugat să îl luăm cu noi până la Masindi. Am acceptat cu dragă inimă! În zori, însă, la trecerea Nilului cu barca, a aflat că ar fi economisit nişte timp plecând cu o maşină direct de pe acel mal. Aşa că a rămas să îl luăm pe un prieten de-al lui, ce locuia la nord, în Pakwach.
Traversarea Nilului
Am văzut din nou multe soiuri de antilope şi parcă şi mai multe girafe decât în ziua precedentă. Au un fel duios de a te privi aceste animale, care îţi intră în suflet pe loc! E o răbdare fantastică cu care îţi urmăresc mişcările, şi fără frică.
Giraffe-selfie
Am aflat multe pe durata acestui drum, înapoi înspre Purongo. Despre cum să deosebim femelele girafă de masculi. Despre cât de periculoşi erau, în fapt, bivolii africani. Despre palmierii Borassus, originari din Sudan. Despre tradiţii, familie, educaţie – toate în variantă ugandeză [şi vă voi povesti într-un articol viitor despre ele].
Doar privindu-ne
Eram fascinată, încărcată, mă simţeam atât de în largul meu pe un continent care a primit etichetarea de „PERICULOS” şi parcă nimeni nu doreşte să îl scoată din această categorie. Sper că îi voi convinge pe sceptici, măcar puţin, că a trăi cu preconcepţii înseamnă a trăi după o pâclă de incertitudine. ...când viaţa în Africa abundă în strălucire şi autenticitate!

No comments:

Post a Comment