Prin Şureanu – o poveste de iarnă

Ne-am gândit şi ne-am tot gândit ce să facem noi de mini-vacanţa de 1 Decembrie. Mă bătea gândul să zburăm în Suedia, ultima ţară europeană ce ne mai rămăsese de explorat, dar Marcel a zis că nu are chef de preţuri mari şi că zilele-s scurte şi aşa... am zis să rămânem în ţară. Poate la Alba Iulia, de Marea Unire?
Şi atunci, am căutat ceva în apropiere, ca să le îmbinăm frumos pe toate.
Aşa am dat peste Domeniul Schiabil Şureanu.

Sincer? Descrierile m-au făcut să îmi doresc să ajung acolo.
Apoi, am găsit o cameră dublă disponibilă la Cabana Nuţa pentru două nopţi.
A treia ne-am gândit să o petrecem pe drumul de întoarcere, la Sălişte.
Am pornit pe un frig crunt, cu vânt bătând în rafale, şi parcă tot cu opriri neplanificate, dar deh... când ai nevoie de benzină, ţi-e poftă de Deliciu cu fructe, te cuprinde foamea, e musai.
Până la urmă, am ieşit din drumul principal spre Sebeş şi semnalul a început să scadă. Iar după Şugag, a dispărut complet. Mă fascina. Desluşeam contururile brazilor şi adoram felul în care se vedea cerul: brăzdat de o puzderie de stele! Wow!
Suna atât de promiţător! (Recunosc, avusesem emoţii cu parcursul, care era, în principal pe drumuri judeţene, de munte, şi, imediat după Lacul Oaşa – pe care-l ştiam de pe Transalpina, din urmă cu 5 ani şi jumătate –, a început să apară timid şi zăpada.) Am urcat lin, fără probleme, şi am fost întâmpinaţi cu multă prietenie (anunţasem că urma să întârziem un pic) şi cu palincă din partea casei.

Am dormit atât de bine şi ne-am liniştit... apoi ne-am trezit cu o privelişte care ne-a încărcat tare de tot (eu îi spuneam mai în glumă, mai în serios lui Marcel, deunăzi, că mă simţeam ca şi cum aş fi aterizat într-o poveste de iarnă, chiar dacă pe la noi pe la Braşov zăpada în forma-i naturală era inexistentă).
Cabana Nuta, Muntii Sureanu

Iaca, aici, lucrurile stau diferit. Era proaspătă. Construcţii puţine. Foarte autentic (autorul articolulului pe care-l studiasem atent avusese dreptate). Eram în Luncile Prigoanei.
Mic-dejunul a picat bine şi gazdele noastre ne-au dat să încercăm şi nişte unt de casă.
Mic dejun la Cabana Nuta, Muntii Sureanu

Mmmm... şi aşa plecam înspre iezer. Cerul nu avea nori. Şi mirosea pe peste tot a zăpadă.
Muntii SureanuMuntii Sureanu

Am reuşit să ajungem cu maşina foarte aproape de unde pleca o cărăruie prin pădure (mult sub 500 metri de mers). Păşiserăm pe sub brazi semeţi şi peste pietre umezite, iar obrajii ni-i simţeam aproape îngheţaţi. Ca şi lacul, de altfel. Se spune că nici vara nu este indicat să înoţi în el. A curmat multe vieţi – legendele o pun pe seama balaurului din adâncuri, ce-i trage pe oameni la fund. Realitatea – pe temperatura la limita hipotermiei. Însă acum era doar linişte. Şi noi.
Muntii Sureanu

Ne-am reîntors şi am dat peste un luminiş, în care parcă toate cădeau perfect. Mă jucasem cu zăpada în urmă cu o jumătate de oră, însă parcă acum, joaca respectivă era şi mai potrivită. Ca un copil m-am simţit. Şi în momentele acelea m-am reîncărcat pentru ultimele două luni (din Altaiul rusesc nu mă mai simţisem relaxată cu adevărat – va urma). Frumuseţea ţinuturilor acestora mă făcea fericită.
Muntii Sureanu

Am condus înspre baza pârtiilor. Era puţină lume în jur: câţiva copii şi părinţii lor. Instalaţiile nu funcţionau; spuneau că nu este suficientă zăpadă. Pe 14 decembrie ştiu că li s-a dat drumul. Însă noi aveam plăcile cu noi, aşa că am urcat cu ele în spate şi ne-am dat. De câteva ori, chiar! Până când, la altitudinea la care eram – destul de capricioasă, vremea ne-a dat de furcă, în curând fiind înconjuraţi de ceaţă.
Domeniul Schiabil Sureanu

Ne-am găsit drum spre après-ski-ul în pregătiri de deschidere a sezonului. Scumpuţ, dar intim: ciocolată caldă şi cappuccino. Dar încă ne era foame. Ne-am despărţit cu greu de peisajul minunat şi am ales Pensiunea Şureanu din Poarta Raiului pentru un prânz târziu. Hribii păreau la ordinea zilei, împreună cu afinele.
Placinta cu afine, Pensiunea Sureanu

Pe un apus roşiatic, ce mi-a adus aminte de Sozopol (va urma, din nou), ne-am întors la căldura cabanei, la un duş fierbinte şi la o cină atent pregătită, care s-a încheiat cu un răsfăţ de gogoşi servite în cameră, cu gem de caise. La -18 grade, am avut nevoie.


Am plecat a doua zi, după un nou mic dejun ce ne-a pus pe picioare şi renunţând la ideea de a mai ajunge la Alba. Am preferat să admirăm pe îndelete şi departe de aglomeraţie şi drumul pe zi, să revedem Lacul Oaşa şi dintr-un alt unghi şi să o luăm spre Jina – localitatea din Judeţul Sibiu aflată la cea mai înaltă altitudine. Dincolo de un tradiţionalism care poate fi atât apăsător, cât şi dătător de speranţă, drumul spre şi prin acest sat oarecum izolat este spectaculos şi romantic, într-un fel diferit de munţii din apropierea Braşovului.
Jina

Totul continuă în Sălişte. Încă mai sunt case vechi în localitate (de exemplu, cea din Strada Memorandiştilor nr. 3); noi am folosit Pensiunea Heaven pentru a ne deplasa prin împrejurimi. Cina am luat-o la Nico’s House, în Cristian. Am fost primiţi frumos şi mi-a apărut un zâmbet larg pe faţă când, împreună cu cheesecake-ul de final, mi s-a servit şi o floare creată din fructe, direct pe farfurie.
La Patinoarul din Cisnădie, semi-acoperit, ne-am ales cu o surpriză neplăcută, când ultima tură nu s-a mai ţinut (seriile sunt de câte o oră, cu începere de la 16, 17:30, 19 şi 20:30 (luni-vineri) şi de la 14:30, 16, 17:30, 19 şi 20:30 (sâmbătă-duminică); pe durata vacanţelor, este o serie suplimentară, de la 14:30 (luni-vineri), respectiv 13 (sâmbătă-duminică)). Am plecat dezamăgiţi, după o zi în care lucrurile nu merseseră aşa cum ne-am fi dorit, şi am decis să vedem şi noi Târgul de Crăciun din Sibiu. Neimpresionant – cu excepţia unui stand cu feluriţi şi coloraţi cercei, dintre care doi reni şi-au făcut loc în mâna mea – cadou de la iubitul meu – şi a castanelor după care suspinăm şi acum: „Cele mai frumoase sunt lucrurile simple”.

Eram însă hotărâţi ca ultima zi de călătorie să reintre în rândul primelor două. Deşi locul în care se vând – aşa se spune – cei mai mari cozonaci din ţară („la metru”) era închis (Şura Mică, Str. Principală nr. 99; 7-19 (luni-vineri), 7-12 (sâmbătă)), am început-o cu un mic dejun la „Mândra” – o cafenea cochetă şi atrăgătoare, la intrarea în Cisnădie. Aici se pot cumpăra produse lactate Mândra – deosebite şi prăjituri în care se simte calitatea ingredientelor. Sunt fine. Într-atât, încât nu mai bagi în seamă apatia personalului.
Apoi am pornit-o înspre Păltiniş, dornici să nu ne lăsăm dorul de snowboard nepotolit. Ştiam că instalaţiile funcţionau. Am ajuns după 12 şi nu părea deloc aglomerat, lumea bucurându-se mai mult de soare – începuse să se încălzească – şi de un vin fiert pe terase decât de pârtii. Am luat o cartelă de 30 de puncte şi, în curând, ne-am dat seama că timpul pe care-l alocaserăm pentru Arena Platoş urma să se încheie mult mai repede, pentru că după o pantă urma încă una un pic mai abruptă şi... erai jos. Dar a fost fain, ne-am simţit bine, am râs şi... am plecat.
Snowboarding la Paltinis

Cu toate că eram un pic contracronometru, hotărându-ne în ultimul moment să poposim şi pe la Şona, nu ne-am putut abţine să nu luăm şi prânzul la „Mândra”, apoi, după un mic blocaj cât coteau maşinile pe Valea Oltului, am mers bine, bucurându-ne de încă un apus minunat. Ultimele sale accente le-am prins la movile/piramide, însoţiţi de un câine ce ne urmărise de la ultima casă din sat. L-am hrănit cu covrigei şi ne-am jucat cu el.
Delicii la "Mandra"

Iar locul, cu vedere înspre Oltul îngheţat, aşa cum nu îmi fusese niciodată dat să văd un râu, emana energii atât de bune, încât cu siguranţă lucruri tainice, dar bune, s-au petrecut la crearea lui pe-acolo. Ca să înţelegem mai bine, trebuie să ne reîntoarcem.
Piramidele de la Sona


Tot în cerc, 30 noiembrie, ziua petrecută în totalitate în Munţii Şureanu, a fost una dintre cele mai frumoase ale acestui an. Mi-a reîntregit credinţa că avem o ţară specială, cu oameni calzi, şi a dat întregii călătorii un curs aparte. Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc. Mi-am/ne-am/am promis.

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.