Te iubesc din tot sufletul, România!

Pentru mine, anul acesta a fost un an al răzbunărilor (nu în sensul rău pe care acest cuvânt îl are) şi al realizărilor. Mi s-au legat iţele, am înţeles lucruri şi am simţit că mi-am finalizat multe dintre situaţiile care stăteau încă în coadă de peşte.

Am călătorit. Mult. Poate chiar mai mult decât în alţi ani. Şi multe dintre drumuri au dus prin România noastră.

De fiecare dată când le colind, sunt din ce în ce mai mândră şi mai recunoscătoare că m-am născut aici şi sentimentul îmi circulă prin vene. Sângele meu fierbe. Dragostea se degajă. Am văzut atât de multe, însă, cu cât am umblat mai mult, cu atât mai mult mi-am iubit casa.

Cum să nu o faci?

De la stilul molcom până la sălbăticia unui ţinut – toate-ţi par o încântare atunci când le descoperi.

 

Am pornit cu Marcel şi cu tata la pas şi am întârziat pe drum, căscând ochii la Măgura încântătoare.

 

Apoi, efectiv nu am mai finalizat traseul pe care ni-l propuseserăm, ci am ales să urmărim licărul de lumină ce se făcea tot mai roşu, umplându-ne sufletele de recunoştinţă pe cărările din Peştera, simţind ludicul pulsând în noi.

 

În afară de animalele sălbatice care se simt în largul lor în a noastră ţărişoară (şi pe care pe alocuri le mai zărim şi ne fac ziua), mai apare câte-un căţel care te însoţeşte, apără şi alină necondiţionat.

 

Însă îl răsplăteşti tu la final pentru că te-a făcut să zâmbeşti. Larg de tot.

Am prieteni în multe ţări, dar parcă prietenia pe care un român ţi-o oferă este unică. Durabilă. Frumoasă. Aşa m-am ataşat de colegii de quiz. Deveniţi prieteni apropiaţi. Multe mă leagă de evenimentul care-a început în The Hockey Pub (pentru noi) la un sfârşit de februarie rece al lui 2013 şi continuă acum în Temple: poveşti de dragoste, mini-Limonade (nouă ne zice „Limonadă cu Mentă”), răsturnări de situaţie şi „transferuri”. Mă simt ca într-o familie cu oamenii aceştia şi aştept fiecare marţi ca să ne reîntâlnim. Mâncăm şi bem împreună, glumim, povestim. Când avem pauză sau nu pot ajunge, simt că îmi lipseşte ceva.

Aşa ne-am hotărât noi să facem un Quizbuilding la Lepşa (pe lista mea de când am fost în 2017 în Deltă şi am trecut la întoarcere pe acolo). Doar că am ajuns la Comandău şi la o cabană (Free Land) unde-am combinat apusul cu cocktailurile, căci am avut propriul nostru barman – maestru. J

 

Am fost primiţi cu căldură şi aşa, cu mâncare bună şi un foc de tabără în acorduri de chitară, Marcel, Ioana, Vlad, Silviu, Iulia, Alin, Carmen, Graţian şi cu Petra s-au simţit excelent şi vor să repete experienţa. Ca să poată şi Klau sta mai mult cu noi.

 

 

Eu, una, aş mai face un tort de mure şi aş mai colinda prin pădurile din împrejurimi, înfricoşător de dese, şi prin Mestecănişul de la Reci. De dorit cu bicicleta.

Spuneam mai sus ceva de Lepşa – ei bine, Vrancea întreagă mă uimise. Am prins un weekend în care Marcel avea un teambuilding, aşa că am plecat singură la drum. Pe la Târgu Secuiesc s-a înfundat. Suficient cât să mă lase să degust bucate fantastice la Jazz Bistro & Winery şi-un desert (fabulos) la Süti Éden. Am avut timp şi de Muzeul Breslelor şi de admirat curţile şi structura oraşului până a-nceput ploaia.

De acolo a trebuit să mă bazez pe BlaBlaCar şi pe Anca, ce m-a însoţit în acelaşi microbuz până la cazarea-minune unde aveam să rămân peste noapte – Mondrian Events & Garden, lângă Popeşti. Alături de-un vin bun şi o carte bună, savurate sub stele, m-am bucurat de ospitalitatea Claudiei şi a mamei ei, care s-au asigurat că mă simt bine primită în locul în care îşi puseseră sufletul. Dovadă a faptului că uneori pe drum întâlneşti prieteni noi. 

L-am regăsit pe Marcel la Târgu Secuiesc şi am oprit la Cernat şi la Muzeul Haszmann Pál, o subdiviziune de mare bogăţie istorică şi etnografică a Muzeului Satului din Bucureşti. Tradiţii păstrate şi duse mai departe.

Apoi, deşi cu nori vrăjmaşi înainte-ne, am ajuns şi la Cetatea Ika, unde, spune-se, sălăşluia un uriaş odinioară. Cam aşa explică legendele dimensiunile şi forma turnului, considerat de apărare.  

Biertan era o cunoştinţă mai veche de-a noastră. Ne-am bucurat să revenim. Am făcut-o sub soarele torid de august, când avea loc Festivalul Filmului Horror şi Fantastic „Luna Plină”. Da, noi, românii, avem un stil spumos în care ne distrăm.

Poţi tu pleca cu afine la tine, că în nici două ore, ţi se face poftă de bunătăţuri de la Sighişoara – sărate de la Habermann şi dulci de la Café International. Aaah, şi de colindat pe lângă ziduri şi case vechi şi colorate.

Reîntoarcere la Biertan: îţi pui cortul pe terenul de fotbal al comunei şi colinzi în căutare de alte bunătăţuri, apoi vezi un film, două. Cinci. Bei, ronţăi, te fâţâi de la o sală la alta şi admiri biserica-n noapte.

A doua zi, o iei de la capăt cu colindatul, pentru că ţara ta-i ofertantă: Richiş – şi îţi adaugi un borcan de dulceaţă de lapte în geantă. Mmmm... iar bunătăţile zonei continuă cu Agârbiciu şi se încheie cu un ştrudel cu mere şi c-un drum la cetatea din Cisnădioara, unde îmi doream să urc de doi ani şi jumătate!

 

Citeam de curând un articol în engleză ce spunea că una dintre cele mai mari bogăţii ale României constă în candoarea poporului său. Nici măcar nu ne dăm seama cât de speciali suntem. Pentru că trăim zi de zi astfel.

Holbav este unul dintr-acele locuri unde această caracteristică atinge proporţii şi mai mari.

Saluturi încă de pe drum sau un copil cu chip blând trăgându-te de mână: „Nu urcaţi pe acolo, au câini mari şi-s liberi. Mai bine o luaţi pe poteca aceasta”.

 

Nu numai că te bucuri de rotunjimea dealurilor măreţe, te minunezi şi de frumuseţea sufletelor peste care dai.  

Colţii Bisericuţei ne-au oferit romantismul pe care culmile noastre îl dau, prin felul în care se aşază. Am privit Bucegii şi nu ne-am mai săturat de umblat. Am fost inspiraţi, ne-am entuziasmat, ne-am bucurat. Ne-am ospătat bine, apoi am ascultat vântul şi parcă nu ne mai venea să coborâm. 

România aduce mereu surprize plăcute prin satele sale. M-au fermecat întotdeauna aşezările transilvănene, musai construite în jurul unei biserici fortificate, vibrând a trecut glorios. Istoria este printre noi. Am simţit-o pe de-a-ntregul pe Valea Hârtibaciului; chiar dacă nu am găsit lichiu şi biblioteca din Marpod era închisă, culmile Făgăraşilor, zărite pe drum, din Nucet, dar şi fabulos de clar în Hosman, au fost la locul lor.

La Nocrich străjuia cea mai veche casă românească (1508) şi centrul geografic al ţării (neoficial fixat, din ce-am înţeles) ne aştepta la Dealu Frumos.

Şi aşa ajungeam la Cincşor, ca să înnoptăm în nişte spaţii cochete, în care Transilvania abundă, şi unde ne-am întâlnit cu un alt câine.

 

Micul dejun şi vizita privată la biserica fortificată au contribuit la două zile frumoase petrecute de ziua tatălui meu şi de aniversarea de 12 ani cu Marcel – cum altfel?! – pe drum. 

 

Iubesc ţările diverse – mi se par cele mai spectaculoase. Cele peste care am dat prin peregrinările mele se pot număra pe degetele de la o mână. Şi România este printre ele.

Încă mai simţi sălbaticul pulsând, autenticul în floare şi călători din varii colţuri de lume laudă-n fel şi chip România – că nu e comercială, că încă mai oferă poteci nebătute, că nu are măşti.

Nicăieri parcă legumele, brânzeturile, lactatele şi produsele de brutărie nu au un gust mai delicios decât îl au în România (sunt ovo-lacto-vegetariană de la 3 ani, aşadar mă cam pricep).

Sunt mândră că am conaţionali descurcăreţi şi deştepţi. Văd de fiecare dată inteligenţa în ochii românului, indiferent de câte clase a terminat sau de mediul în care a crescut. (Cred că de aceea ne duce capul şi la rele... rotiţele se învârt).

Bunul gust, de la creaţiile din popor şi până la şicul urbanului, a existat mereu şi îl simt că ar fi revenit în forţă după Revoluţie, prin cafenele tematice, îmbrăcăminte, accesorii şi alte cele ce ne caracterizează ca români.

Poate că acum mulţi-mulţi ani, am avut şi eu momente când am hulit România, aşa cum sunt încă cei care o fac (şi poate că o şi iubesc în aceeaşi măsură). Dacă nu, uşile sunt deschise. S-ar putea doar să vă fie dor!

Eu aleg să rămân în bula mea, să atrag bine pentru că în asta cred, să primesc zâmbete pentru că ador să le sădesc şi să îmi iubesc ţara pentru că este a mea şi pentru că este uluitoare.  

Îţi mulţumesc pentru că eşti! ❤

To the next 100!