Teheranul nu răspunde presiunilor

Fără vreo schimbare percepută faţă de acum 5 ani, în continuare foarte multe persoane care ştiu ori află că am fost în Iran ne răspund prin „Nu m-am gândit niciodată să merg în zona aceea, pare periculos”.

#periculos este, aşadar, cuvântul-cheie pentru ţara din Orientul Mijlociu, pe care însă eu o consider mai mult ca făcând parte din Asia Centrală, prin relief şi frumuseţe.

Da, recunosc, m-am simţit şi eu în pericol acolo. Dar nu era în niciun fel indus de vreun iranian. Ci de ştirile fără noimă declanşate de peste Atlantic. Nu despre oamenii de rând de acolo este cazul să vorbim – cu toate că pe drum, nu am avut experienţe prea multe strălucite cu călătorii americani –, căci şi noi ne-am avut conducătorii ce ne făceau de ruşine – cu toate că suntem popor fain –... Nici măcar despre ultra-narcisistul Trump nu este cazul să vorbim... şi nici chiar despre cei ce din umbră jonglează şi controlează „destinul” Planetei prin preşedintele SUA (şi nu numai).

Sinceră să fiu, nu ştiu ce urmăresc, simt doar că Iranul are ceva ce ei îşi doresc foarte mult şi sunt dispuşi să păşească pe o linie foarte fină, presărată cu provocări, căci încă mai cred că Teheranul le va da ceea ce vizează. Până acum, e drept, conducerea iraniană, chiar şi în situaţia în care nu este prea iubită, a fost înţeleaptă şi a reacţionat după felul naţiunii – molcom şi aşezat. Câte nu le-au fost puse-n cârcă: încălcarea acordurilor privind bomba atomică, bombardamente ale transportatoarelor petroliere, dărâmarea unei drone... plăsmuite-n fel şi chip ca Iranul să iasă marele vinovat (după ce că ei, de abia ieşiţi din embargo – când s-au gospodărit singuri –, au acum sancţiuni pe cap şi o duc foarte greu; se preconizează că o vor duce chiar mai greu decât au făcut-o după războiul cu Irak).

Noi ne apropiam tot mai tare de Golful Persic şi Marcel a fost de părere că e mai bine să nu mai citesc ştirile. Ajunşi pe Qeshm, la o aruncătură de băţ de Insula Hormuz şi de strâmtoarea atât de viralizată prin evenimentele din ultima perioadă, am întrebat un bărbat ce mi-a devenit prieten: „Nu vă este frică de război?” ... viaţa îşi urma cursul în Iran, imună la toate cele se se-ntâmplau în afara graniţelor sale ... „Ba da” mi-a spus.

Eu nu înţeleg de ce ar trebui să existe războaie. Să moară oameni. Să fie sărăcie. Să se distrugă ce am clădit. Să fie afectat mediul înconjurător.

Doar ca să-şi satisfacă o mână de oameni, care oricum nu sunt fericiţi, nevoia lor de putere supremă, cu care oricum nu pot atinge mai mult decât stadiul de „păpuşari”?

Iranul tot e-un suflet mare, care pulsează. Oamenii de acolo au visuri. Unii să îşi finalizeze studiile. Alţii să călătorească. Ori să îşi găsească slujba care să îi împlinească.

Nu am încurajat niciodată vizitarea capitalei pentru etichetarea unei ţări, însă Teheranul merită văzut şi simţit. Este unul dintre cele mai mari oraşe din lume, neoficial găzduind 20 milioane de oameni. Se conduce ca la nebuni (în nordul Iranului oricum se conduce ca la nebuni), ambuteiajele sunt frecvente, oraşul întreg vibrează.

Vă vine, atunci să credeţi că am avut printre cele mai bune somnuri la orele amiezii în chiar centrul oraşului? Într-o oază de răcoare şi de bun gust, unde am mâncat nişte feluri fantastice – şi cel mai bun mic dejun al călătoriei. Ba chiar una dintre proprietare – era pe durata Ramadanului şi cei de la Cedar Hostel se gândiseră să le ofere totuşi posibilitatea oaspeţilor să mănânce pe durata zilei – ne-a gătit nişte feluri tipice Lorestanului, pe durata Nowruz-ului (Anul Nou iranian). Adevărul este că îmi doream de mult să pot încerca mâncare ce se găteşte atunci (căci nu am nimerit niciodată în perioada respectivă, călătorind în ambele dăţi în aprilie şi mai).

 
Sau că imediat dupa Iftar (când cei care posteau puteau mânca), am fost îndrumaţi înspre 30^th Tir Street, care se transforma într-un restaurant gigantic în aer liber? Cu feluri ce se preparau doar în perioada Ramadanului, cu bucate vegetariene, cu deserturi îmbietoare (am reîncercat faloodeh – tăiţeii congelaţi în apă de trandafir şi serviţi cu îngheţată; aşa de mult i-au plăcut lui Marcel, că mi-a înfulecat o jumătate de porţie) şi cărniţa lui pe ţepuşe (chenjeh) – din care poftea în fiecare seară. Mi-a găsit chiar şi o pereche frumoasă de cercei şi toate cele de mai sus se desfăşurau în cel mai liniştit cadru, cu oameni zâmbind, cu alţii care aşteptau politicos să se elibereze o masă şi care îţi mulţumeau din inimă dacă îi lăsai să stea în locul tău.

Sau că Parcul Oraşului (Park-e Shahr) este unul dintre cele mai relaxante parcuri în care ne-am plimbat? Miresmele de iasomie ne cuceriseră deja, aşa că ne-am aşezat pe o băncuţă, urmărind copiii ce se dădeau cu trotineta sau cu bicicleta, familiile ieşite la picnic – unul dintre obiceiurile preferate ale iranienilor – sau jucând badminton, ori îndrăgostiţii ce se ţineau timid de mână. Marcel a jucat chiar şi fotbal! Era foarte plăcut parcul în răcoarea serii, dar şi a după-mesei (vă daţi seama că ne-am reîntors când am revenit în Teheran, într-atât de mult ne plăcuse). Am trecut în total de 3 ori prin Teheran, în această ultimă călătorie, şi ne-a plăcut de fiecare dată.

Sau că megalopolisul are o cultură vibrantă a cafenelor? Se fumează mult, se fac cadouri, se citeşte mult, mediul este unul foarte plăcut. Noi am nimerit la Dor Café – am ţinut eu minte numele, pentru că e tipic românesc – şi încă a rămas mâncarea servită de mine acolo una dintre cele mai bune din toată călătoria (un fel de salată de cartofi cu seminţe de muştar)! Acolo am văzut şi tineri foarte moderni, unii machiaţi cu kohl, în timp ce Marcel îmi şoptea că „de va fi vreodată să înceapă vreo răsturnare de situaţie, aici îşi va avea sursa”.

 

Păcat că au fost închise peste 500 de cafenele şi restaurante în Teheran, din cauza „nerespectării regulilor”, ulterior Ramadanului.

Pe lângă traversatul străzii, de care eu fugeam înainte, dar pe care am ajuns să îl stăpânesc, Marcel învăţându-mă cum să anticipez traficul, uneori răspunzând la „Welcome to Iran!” din mers, m-am minunat încă o dată de munţi, care din Teheran se văd în mare fel, mai ales primăvara, când încă sunt acoperiţi de zăpadă. Oamenii sunt foarte primitori pentru un oraş atât de mare şi, prin diversele grupuri etnice pe care le reprezintă, ajungi să simţi ţara prin toate nuanţele ei şi totuşi unitar.

În condiţiile date, de multe ori am spus-o că locurile mai periculoase au început să se găsească prin Europa şi prin ele mergem oricum.

În Iran? Nici vorbă.

Pace să fie, oamenii de acolo nu merită război!

P.S. Iar noi ne plănuim reîntoarcerea.