Despre fluturi | Episodul 26

La reîntoarcerea din Bosnia, ne-au aşteptat nişte surprize – şi voi finaliza acest episod cu începutul lui. Este greu de scris. Pentru că despre dragoste este întotdeauna greu de scris, cât să nu ratezi niciun element ce te învăluie – şi pe cei din jur!

 

Mi-am dorit mult să mai fac o baie în aer liber în formaţia în care făcuserăm în fiecare săptămână – aproape – a verii. A venit! Sfârşitul de septembrie a fost foarte cald, parcă ar mai fi fost încă vară! Apa a fost bocnă, însă oameni de treabă ne-au direcţionat înspre zona cu nămol. Ne-am simţit bine şi am mâncat nişte papanaşi faini!

 

Şi pentru că a fost uscat şi în pădure, am reuşit să repetăm aventura pe două roţi din primăvară şi să mergem la Izvorul Honterus. Tura a fost mai lungă, însă tata s-a bucurat. Iar eu şi Marcel am savurat apa aceea rece!

Îmi plăcuse şi vara aceea! Era deja (cu tot cu durerea din 2022) o triadă. Avea să îi urmeze o alta, mai puţin luminoasă. Deocamdată însă, se pare că se prelungea mult. Am urcat din nou la Colţii Bisericuţei în chiar prima zi a lui octombrie. Însă de data aceasta, am greşit traseul şi ne-am dus pe nişte abrupturi de mă pomeneşte tata şi astăzi – l-am luat şi pe el cu noi –. Doar sus de tot, pe la 1300 de metri, se simţea toamna. Mi-a stăruit ziua aceea în inimă şi-n gând.

Peste încă două săptămâni, am plecat să testăm o nouă prietenă pe drumul spre mare şi să îmi fac şi eu baia de octombrie. Ce credeţi că găseam la Mamaia? Vara. ☼ Oamenii au fost foarte drăguţi cu noi – de la cazare şi până la restaurante. Apoi, inspiraţi de un băieţel vorbăreţ care venise să îşi vadă prietenul, un pui de pisică, şi îi adusese mâncare, am hrănit şi noi toate pisicile întâlnite pe lângă Cazinoul Constanţa.

Schimbări mai urmau, mai ales cum Măzduţa nu era prea bine – şi nici acum nu este, însă m-am hotărât să îi redau pofta de umblat pe coclauri. Marcel a cumpărat o Zduţi. La mâna a doua, însă în stare foarte bună. Am mers să o vedem la Făgăraş; ne-a căzut cu tronc şi a venit în familie în respectiva săptămână şi oficial. Este încă! Şi-a umblat prin multe locuri şi îi mulţumim din toată inima! ♥ Am fost să o sărbătorim cu prăjituri în seara când am văzut-o. Iar primul drum lung a fost cel menţionat mai sus, la mare.

La sfârşit de octombrie a venit Pauli pe neaşteptate acasă; am petrecut puţin timp împreună, însă preţios. Iar Maya mi-a trimis în dar o inimioară pe care am îndrăgit-o la prima vedere! Tot cu Luna am însoţit-o pe Pauli până la gară; nimic nu este întâmplător.

Pe 25 spre 26 octombrie aflaserăm că încă se înalţă la noi în zonă şi până în Muntenia Focul lui Sumedru, menit să facă trecerea dinspre toamnă-n spre iarnă. Conform tradiţiei, cu toate că nu în toate satele se ţine [iar noi pe la Şirnea l-am tot căutat], ni s-au împărţit covrigi şi fructe la Bran, Marcel a dansat; a fost o atmosferă tare faină, care m-a făcut din nou să realizez ce popor minunat, cu inimi mari, suntem! Nimeni nu s-a simţit stingher, ci mai degrabă primit în mijlocul mulţimii cu drag. A fost tare frig, însă nu şi în inimile noastre.

Ziua următoare m-am mai pomenit cu o surpriză de la al meu drag şi iubit. Cunoscându-mi admiraţia pentru Mihai Vinereanu şi pentru munca lui menită să dezmintă „istoria” limbii române ce serveşte atâtora, mi-a dat în dar Dicţionarul său etimologic. „Să rămână în familie peste generaţii.” Iar anul acesta Mihai Vinereanu s-a stins.

Chiar înainte de plecarea noastră în Liban, la final de toamnă, am avut parte de prima ninsoare, mai ales pentru Răcuşorii veniţi în viaţa noastră în acel an. Fetele, născute la final de februarie, ştiau ele ceva despre zăpadă. A fost dramatic. Un fel de furtuni repetate de zăpadă. Cu toate acestea, Feisty a rămas pe terasă, bucurându-se de tot. La fel face şi acum. ♥

La reîntoarcerea din Bosnia, s-au întâmplat nişte lucruri la care nu mă aşteptam. Pe când îi plimbam pe doi dintre Răcuşori într-unul din parcurile din Răcădău (băieţelului îi spuneam „Ochi Mari”; fetiţa nu avea încă nume), am fost urmărită de trei fetiţe – Bea, Maria şi Sofia. Pe loc i-au îndrăgit pe micuţi, iar Sofia a botezat-o pe fetiţă „Luna”. Ar fi vrut să o adopte, însă trebuia să vorbească cu părinţii. În aceeaşi situaţie erau şi Bea şi Maria, care doreau să adopte băieţelul. Ne-am despărţit cu gândul că ne vom auzi a doua zi. Dacă Luna nu a fost dat să plece, Ochi Mari a fost adoptat şi rebotezat „Onix”. Am mers cu lacrimi în ochi să îl ducem la întâlnirea cu fetele şi cu mama lor, Neli. Au urmat o toamnă şi o iarnă cu întâlniri aproape săptămânale între Onix, noua lui familie, dar şi noi şi fraţii şi părinţii lui. A fost cu suişuri şi coborâşuri întreaga perioadă, însă momentele în care ne vedeam erau strălucitoare şi pline de bucurie. A mai fost de două ori la noi, când fetele au plecat în vacanţă, şi a fost primit de fiecare dată. După sărbători, mi-a fost cel mai greu să îi dau drumul. Este întotdeauna greu să dai drumul celor pe care îi iubeşti. Poate că de aceea fuseseră şi întâlnirile de la acel final de an. Este mare motan acum, însă la fel de afectuos şi sensibil. L-am revăzut la finalul anului trecut şi l-am strâns în braţe ca atunci când era de-o şchioapă. Luna, căci aşa i-a rămas numele, a intrat apoi în vizorul unei doamne cu care mă împrietenisem într-unul din magazinele din cartier pe când era plandemia. Prima oară s-a scuzat că nu va putea sta cu Luna în ziua când urma să i-o ducem, apoi nu ne-a mai dat niciun semn a doua oară când stabiliserăm să ne vedem. Marcel a luat-o în braţe pe micuţă şi i-a spus: „Gata, nu mai pleci nicăieri!” – şi aşa a evitat Luna trei plecări şi-acum doarme liniştită pe terasă. Suntem recunoscători că ne-a ales şi că a rămas! ♥

Şi cu acestea, închei păţaniile mioritice din toamna lui 2023, pregătindu-mă să vă istorisesc întâmplările frumoase din Libanul cel prea vizat în ultima perioadă.