Despre fluturi | Episodul 12

V-am promis un nou episod, ce vizează a doua jumătate a lui 2022. Nu a fost uşoară, însă de după orice nor poate ieşi soarele.

 

De la 1 septembrie, la Braşov venise toamna. Ca un ceas din acela perfect ce se mulează peste mai sănătosul obicei al poporului nostru (zic eu!) de a socoti anotimpurile de la începuturile de lună.

Cu Mihai vorbisem şi fusese tare de treabă şi, la ora stabilită, ne aştepta în gara din Cornăţel pentru a ne „preda” ciclodrezina. Probabil că nu ne vom fi încadrat cu traseul complet, gândea el, până la plecarea lui de la serviciu, însă jumătate tot am făcut!

Peste ce am dat? Peste ultimele accente ale acelei veri perpetue, cu care m-am „împăcat” în 2020, câini ciobăneşti blânzi (pe care oricum îi rugasem să nu ne atace) şi stat în natura neîmblânzită.

Cu răbdare ne fusese explicat cum trebuie întoarsă ciclodrezina la întoarcerea spre Cornăţel. Treabă uşoară nu-i, însă am avut eu pe cineva care ne-a scos din bucluc. 

 

Mă impresionează întotdeauna românii simpli, care au o blândeţe suplimentară parcă, faţă de media neamului.

Ei nu te ceartă că ai ajuns mai târziu la cazare, ba te invită să te relaxezi, îţi arată cum se deschide şi închide bazinul exterior, îţi explică eticheta de la micul dejun cu foarte multă răbdare şi te fac să te simţi cu adevărat bine primit.

Aşa de bine îţi pică unii oameni din prima clipă, că îţi vine să îi iei în braţe.

Iată cum ajungeam din nou la Valea Drăganului – sălbatic, minunat şi, după o furtună de-o s-o ţin minte mereu, şi tomnatic.  

 

Dimineţile care încep în Apuseni îs faine. Chiar şi răcoroase.

De mai pui că-i ziua ta onomastică, mergi să vezi un sequoia de care nu ştiai că există şi pe la tine prin ţară şi dai de privelişti de care nu prea-ţi mai vine să te desparţi, ălea-s nişte dimineţi şi mai faine!

Apoi, îţi umple sufletul o văcuţă, Lisa, pe care te opreşti să o mângâi, că aşa simţi şi aşa îţi transmite. Este blândă şi vă încărcaţi reciproc. Şi nu vă veţi uita! ♥

 

Am zis— „Hai să mergem spre Moara de apă!” „Hai!”

Ne-a întâmpinat o doamnă luminoasă, cu ochi mari, şi doi pisoi adorabili.

Nu ştiu de ce, aşa a simţit, însă mi-a povestit despre pisoiul ce îi murise cu puţin timp în urmă. Atât de bine am înţeles-o... aşa că turul morii a început, în fapt, cu noi, două necunoscute, strângându-ne în braţe şi plângând.

Fix acum un an, de Sf. Ilie [de aceea am ales să postez astăzi], Peticel pleca din această dimensiune. Până acum nu am putut-o spune public. Am învăţat multe de atunci, a fost cea mai grea perioadă din viaţa mea, am plâns aproape în fiecare zi, am realizat că moarte nu există, că totul este doar o trecere, o transformare, o reciclare. J

Şi până la urmă, tot la vorbele din vis ale dragului meu Rufi ajung, că totul este dragoste. Ea ne uneşte, ea ţine lumina vie, ea conduce lumea.

♥

Chiar de pierzi bacul [din motive ce nu le poţi controla – de exemplu, că s-au gândit băieţii să nu mai facă ultima cursă; off! am spus eu asta?], de partea cealaltă a Dunării găseşti nu numai un canal de plecare în expediţie direct de la cazare, căldură în camera cochetă [zero grade am prins la mijloc de octombrie] şi un căţeluş tare jucăuş.

Mai găseşti o îmbrăţişare caldă, cină din partea casei şi multă prietenie. Da, tu plătiseşi două nopţi dinainte, însă vina nu fusese nicidecum a gazdei că ajungeai să dormi acolo doar una.

Ce-i drept, poveştile de felul acesta apropie şi, la final, eşti recunoscător, şi nu trist! De aceea îl menţionez eu pe iepurele acela ce nu ştim niciodată de unde urmează să sară, ce întorsătură vor lua lucrurile... doară el este un Iepure-Magician! J

 

Linişte. Parcă şi sunetul frunzelor ce cad este imperceptibil.

Doar noi ce păşim.

Şi pare că nici când călcăm prin şi peste ele nu facem zgomot.

„Mă gândeam că doriţi să vedeţi şi interiorul şi să auziţi câteva cuvinte despre loc” spuse duioasă măicuţa şi ne răspunse la întrebări.

Nu am întrebat-o, e drept, despre pacea de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

Dar mi-a rămas în minte şi-n suflet, alături de fumul ce se ridica din hornurile caselor, într-un apus roşiatic de noiembrie.

 

Umblând prin locuri rupte, parcă, de lume, satele îṭi scot în cale oameni de treabă, sfătoşi, cum, în mare, suntem noi. Cu deschidere şi fără ocolişuri, îṭi explică de unde au curent, apă, date acolo unde imaginaṭia ta se poate învârti în gol.

Apoi, ajungi la Cheile Corcoaiei. Minunat! Rar ṭi-a fost dat în lume să vezi locuri atât de frumoase. Încerci să le parcurgi, e scurt, dar pietrele-s alunecoase.

Ca să prelungiṭi şederea, Marcel propune ridicarea dronei... nu prea eşti încântată să o facă în locuri unde apa, îngustul şi lipsa de semnal se împletesc.

Şi drona pică. No, acum fericire!

Este noiembrie, până la urmă, chiar dacă aerul este încă o ṭâră călduṭ. Dar ştii că apa nu-i. Te gândeşti cum să faceṭi. Vorbeşti şi cu oamenii din jur, vizibil îngrijoraṭi. Că mai bine să intrăm cu canoea (o aveam, ce-i drept, la noi).

Domnul meu reuşeşte să-şi localizeze aparatul. Noroc cu echipamentul gros de mers pe apă pe care-l aveam în maşină!

Îl îmbracă şi intră! Îl urmăresc cum se crispează când simte, totuşi, apa. Dar înaintează. Ajunge la locul indicat, se scufundă şi iese victorios! ♥

Mai târziu, după încă nişte ceasuri, ne întâlnim cu o parte dintre oamenii care îşi arătaseră îngrijorarea. Ne opresc, să ne întrebe dacă suntem bine. Le arătăm drona, povestim, râdem. Se bucură mult!

Aaaah, poporul ăsta fain! ♥

P.S. Drona mai funcṭionează, dar nu mai zboară. Este în acest moment la tatăl meu şi îşi aşteaptă repararea. 

 

Eram pe Aleea de Cură dintre Călimăneşti şi Căciulata. Apa Neagră venise din nou cu multă omenie şi cu o îmbrăţişare de rămas-bun. Plecarea lui Peti părea încă mult prea aproape. Era deja după apus. Cu toate acestea, am ales să ne începem plimbarea.

Curând, a apărut pe lângă noi un căţelandru-minune, cu doar trei picioare. L-am simţit trimis de Sus, ca protecţie, dar şi pentru a ne face să zâmbim. Era atât de plin de veselie dragul de el!

Mi-a umplut inima de bucurie şi am plâns, m-am descărcat. Iar el a dispărut. Ca şi cum nici nu ar fi fost. Ca cel mai mare Magician din viaţa mea. ♥

 

Am hotărât să separ întâmplările din Capul Verde. Astfel, încă o parte din „Despre fluturi” se încheie aici, în dulce stil mioritic.