Despre fluturi | Episodul 25*

*ca să nu uităm să credem în noi, oamenii, indiferent de ce se întâmplă; eu voi crede mereu!

 

Era, de pe-acum, oficial că eram în linie dreaptă spre concursul de sărituri pe care îmi doream să îl văd de când ajunsesem pentru prima oară la Mostar.

Treceam pe lângă Dunărea cea turcoaz în acea zi. Parcă nicicând nu mai fusese atât de turcoaz, cu un aer atât de pregnant de Mediterană.

Undeva printre aceste gânduri, ni s-a făcut foame. Am oprit în orăşelul Bogatić, din apropierea graniţei dintre Serbia şi Bosnia. Nu mai fuseserăm niciodată în acest loc (aaah, mereu schimb traseele!). Am fost trataţi cu foarte mare prietenie, ajutaţi, ni s-a tradus şi, până la urmă, am reuşit să şi mâncăm!

Cazarea din acel an din Mostar (şi pe acestea le-am cam schimbat) a fost poate că cea mai pe sufletul meu ca şi situare. Eram, efectiv, pe apă, la nici 2 minute de Stari Most, iar doamna ce se ocupa de loc se pare că mă îndrăgise pentru că îmi pregătise o dulceaţă de portocale pe care nu am mai apucat să o iau cu noi, căci ne-am petrecut. Probabil că ne vom revedea într-o zi, drumuri la Mostar vor mai fi cu siguranţă!

Chiar dacă mai fuseserăm în Bosnia la începutul verii, când poate că vă amintiţi ce vreme ploioasă prinseserăm, când am aflat că una dintre etapele conclusului de cliff diving se ţine acolo, nu am stat prea mult pe gânduri: am început să îl bat pe Marcel la cap.

Îl înţeleg, el nu prea dorea din cauza costurilor, drumului lung (că legături aeriene bune în Balcani nu-s!), imposibilităţii (poate) de a sta mai mult pe acolo. Când a auzit însă că şi Cătă (Preda), unul dintre cei doi români minune ce ne-au reconvins să ne punem pe urmărit anual competiţia şi căruia îi trimiteam mesaje de încurajare ori felicitări, ne susţinea în „deplasarea” noastră la Mostar, a zis „Da!”.

Eram foarte obosiţi în dimineaţa finalei (atât putuserăm să prindem, fără celelalte runde) şi era o căldurăăă...

După ce am înfulecat nişte clătite de mic dejun, am pornit spre Stari Most, locul de unde urma să se sară, în această zi, de pe platformă. Aveam pregătite lucruşoarele pe care Marcel le cususe în acea dimineaţă. Domnii din echipa organizatoare au fost drăguţi şi l-au chemat pe Cătă din locul de lângă pod unde intuisem bine că se schimbau sportivii.

Ne-am îmbrăţişat, s-a bucurat mult. Şi noi ne-am bucurat că, în sfârşit, ne-am cunoscut.

Am coborât pe scări şi ne-am aşezat pe pietre, chiar lângă apă, cu steagul lângă. Curând, am întâlnit o altă româncă ce fusese despărţită de prietenii ei de mulţimea care se strânsese.

Evoluţia lui Cătă a fost minunată, consider că ar fi meritat să câştige! Cu toate acestea, a luat argintul.

Constantin, din păcate, a finalizat concursul pe locul al V-lea. Nici nu am îndrăznit să mergem la el cât am fost la festivitatea de premiere, în privirea lui se citea multă dezamăgire.

Cu Cătă, însă, am făcut fotografia de mai sus, alături de nişte cuvinte, spuse unui alt susţinător (despre noi), care mă convinseseră că venirea noastră-i picase bine!

Continuăm să ţinem legătură şi pot spune că ne-am apropiat şi mai mult de la acea primă întâlnire, ceea ce ne bucură mult! ♥  

 

Cred că ceva a fost cu soarele din timpul concursului, căci pe seară, după ce ne-am luat multă apă şi am făcut un duş, am ieşit să mâncăm la un restaurant tradiţional din zona bazarului. Deşi mâncarea fusese gustoasă, nu am putut îmbuca aproape nimic. După ce ne-am ridicat de la masă, mi s-a făcut rău şi am vărsat poate mai violent decât am făcut-o vreodată (o spun aşa cum a fost, îmi place să prezint lucrurile aşa cum le-am trăit). Ce a fost mai impresionant? Că nu am fost certată, ci mai degrabă cei care aveau magazinul faţă în faţă cu locul unde mă apucase răul m-au asigurat că vor curăţa ei tot.

 

A doua zi îmi revenisem şi eram pregătită pentru Neretva (fotografia de mai sus este făcută de cei cu care am fost pe râu, Konjic Rafting). Ea pare liniştită într-o anumită parte a canionului (drumul dintre Sarajevo şi Mostar), însă mai sus este un râu nărăvaş. Iar coborârea a fost cea mai dură dintre tot ce am trăit pe apă. Dar eu nu despre Neretva doream să vă povestesc, ci despre un alt râu turcoaz, mult mai puţin cunoscut, Trebižat. Chiar astăzi au început sezonul băieţii de acolo. Cel mai mult, dincolo de cascadele nebune ale râului, m-a impresionat echipa, în întregime masculină, ce se ocupă de centru. Ne-au pregătit o masa minunată la reîntoarcerea de pe râu, plină de culori şi savoare. Ne-am simţit oaspeţi, în adevăratul sens al cuvântului!

 

Plecam, prin peisaje nebune, spre Neum, singura ieşire a Bosniei la mare. Da, este în Herţegovina, unde credinţele-s împărţite, însă oamenii tot minunaţi sunt!

Stam în casa unei doamne tare deschise, cu rădăcini croate, Săgetătoare ca mine. Încă suferea, draga de ea, după trecerea tatălui ei.

Cu toate acestea, după ce am întrebat-o de „smokva”, mi-a zis că nu ştie dacă mai sunt în livada lor din capătul Neumului, că trebuie să verifice.

Noi ne-am văzut de prânzit cu pisici, baie în mare la apus, apoi colindat una dintre insulele croate aflate în apropiere.

În seara următoare ne-am pomenit cu smochinele acestea. Nu a vrut niciun ban. Au fost cele mai bune din viaţa noastră!

 

Mljet a fost unul dintre locurile cele mai prietenoase din Croaţia. Parcă insulele sudice purtau cu ele mai multă căldură! Nu voi uita niciodată ziua petrecută aici şi nici Marcel nu cred că o va uita pentru că a fost faină, în natură – am făcut trek cu caiacele (mai mult Marcel ♥), snorkelling (ce scoici mari am văzut; apa a avut temperatura ideală!) şi ne-am dat cu caiacul (aşa am ajuns la locaţia de snorkelling, unde am şi mâncat ce ne luaserăm cu noi).

În fapt, am pornit de pe Malo Jezero cel paradisiac, ajungând pe Veliko Jezero cel de aventură, cu vânt şi valuri. Pe lacul din urmă (cel Mare) se găseşte şi Insula Sf. Maria, unde-i o mănăstire, asta după ce treci de case la apă, ce te transpun direct în visul mediteraneean. La trecerea dinspre lacul cel Mic înspre cel Mare este un pod, însă curenţii sunt foarte puternici sub el. Atât de puternici, încât, în ciuda numeroaselor încercări, nu am putut trece, cu toate că se strânseseră destul de mulţi oameni, şi ei în vacanţă, să mă încurajeze (circuitul lacurilor se face de obicei la pas ori cu bicicleta).

Aşa că, am hotărât să fac portaging, căzând un pic şi în apă. Cel mai emoţionant moment a fost când un tip de vreo 1.90 m, care citea lângă o grămadă de caiace (pare-se, el se ocupa de închirierea caiacelor pe lac), nu a stat pe gânduri, ci a venit înspre mine, ajutându-mă să îmi car caiacul şi apoi să mi-l pun pe apă.

„Îţi mulţumesc din toată inima!” (♥ chiar fusese un gest minunat!) „Cum te cheamă?”

„Ivan.”

...iar la întoarcerea în punctul de plecare, am reuşit să trec pe sub pod!

 

Înaintea reîntoarcerii în Bosnia de final, am mai mers pe o insulă croată! La cum erau vântul şi ploaia, nu aveam prea mari aşteptări chiar dacă aveam biletele cumpărate pentru Korčula. Până la urmă, am mers şi nici că ne-a părut mai bine! A fost o zi neaşteptat de minunată: de la tricoul „Happy Fish” pe care încă îl port cu drag la sorbetul de mango ce m-a cucerit, mai apoi la străduţele înguste, pietruite şi la multele scări; peste tot, chiar şi când Marcel mi-a cumpărat perechea de Borovo – care ne-a şi salvat la trecerea frontierei, veţi vedea de ce –, am fost însoţiţi de zâmbete. Iar cel al lui Igor a fost cel mai mare! Am povestit despre lucruri mărunte, dar mari, cum ar fi ospitalitatea [pe insula aceasta era!]. Mi-a mărturisit că unul dintre prietenii lui apropiaţi este român. Apoi, mi-a povestit de anul cel greu 2020. Cum s-a apucat de sculptat în lemn de măslin... eu am plecat cu pisicuţe-n tablou, el mi-a făcut cadou o pereche de cercei creaţi de el, primul meu prieten croat – Maya fiind pe jumătate româncă. Drumul lunguţ până la feribot a trebuit făcut pe jos. Era cald, caniculă. Iar, când se Marcel se hotăreşte pe loc asupra vreunui lucru, se lasă cu înjurături în joacă (sau nu!) şi momente pe cale nu le vom uita. Ca acela că eu am găst o scurtătură spre feribot şi că l-am prins. Mai târziu, ne-am oprit şi la Drače şi-am făcut o baie pe cinste, căci plaja o ochiserăm la dus.

 

În Livno ajunseserăm pentru a vedea caii sălbatici! La cazare, cu toate că era foarte cochetă, nu aveam micul dejun inclus, aşa că aleseserăm una dintre cele două burekării cel mai bine cotate din oraş. Nu numai că a fost delicios şi că aveau acolo nişte dulciuri fantastice, însă am cunoscut-o pe Belma, care ne-a servit şi de care ne-am ataşat, revenind de câte ori am putut în respectivul local [până am plecat]. Încă ţinem legătura! ♥ Este un om duios, empatic şi prezent!

 

După o zi cu suişuri şi coborâşuri în urma căreia eram aşteptaţi în Serbia, la Subotica, pe un deal din nordul Bosniei, iese fum din Măzduţa. Cumva, ne aşteptam. Toate aventurile prin care fusese! [sau poate că drumurile din căutarea cailor sălbatici îi puseseră capac] Am căutat repede un mecanic. Era sâmbătă la 16, parcă toate se întâmplă sâmbătă la 16, am mai spus-o! Chiar la coborârea de pe deal era un service. Iar acolo era Hido. Nu aveam o limbă comună în care să vorbim, chiar dacă mă apucasem de studiat bosniacă din iunie. Cât şi-a făcut el treaba şi, creativ fiind, a încropit o româneasco-bosniacă, din lipsă de altceva, fixând o curea cât să ne ducă acasă, tatăl lui m-a dus să îmi arate gospodăria. Oameni tare de treabă, nu îi vom uita şi continuăm să ne dăm Like-uri pe Facebook. La graniţa cu Serbia, ne-au ţinut vecinii de ni s-a făcut rău (domnişoara de la cazare a înţeles). La final, ne-au zis grănicerii, nu se mai puteau abţine: „Hai, scoateţi iarba, ştim că o aveţi, însă nu o găsim”. Mie-mi mirosea a iarbă [nu suport acest miros!] pe drum, în răcoarea serii. Aşa ne-am dat seama că-i de la curea, nouă fiind. Le-am istorisit, le-am arătat cauza mirosului şi am râs. Ca să ne lipsim de astfel de incidente la graniţa Serbiei cu România, am vorbit despre Borovo şi despre cât de importantă a fost această fabrică de încălţăminte pe vremea Iugoslaviei. Şi am ajuns şi acasă, unde ne aşteptau 12 blănoşi iubiţi! ♥