Despre fluturi | Episodul 15

Iarna aceasta a fost cum a fost. Ba ger de au crăpat pietrele, ba căldură de am zburdat în tricou. Nu am înţeles nimic.

Poate că nici voi.

Însă vă doresc să înţelegeţi primăvara ce, tradiţional, a început şi să vă fie inimile pline de bucurie! <3

 

Voi merge mai departe cu ultimele întâmplări din 2022, de prin Portugalia şi România. Sunt în urmă cu istorisirile, însă vom ajunge la zi. J Important este să reuşesc să vă transmit dragostea de oameni care a dăinuit în sufletul meu chiar de a fost mult-încercată. Este valabilă şi reciproca; dragostea care sălăşluieşte în atât de mulţi oameni din jur va inunda lumea dacă ne vom încrede în ea.

 

Ca să înţelegeţi legăturile, urmăriţi semnele din acest articol (♦♣ **) şi din cel pe care-l citiţi.

 

Despre fluturi | Episodul 15

Ajunseserăm în Lisabona. De ziua mea. Păstrasem rochiţa subţire ce-o purtasem dimineaţa în Capul Verde. Nu mi-era frig. Treceam pe lângă insalubrele suburbii ale capitalei portugheze.

Aveam să ajungem în Sintra.

Doar pe drumul de la frumoasa gară-nspre cazare urma să simt răcoarea.

Dar nu m-am dezminţit! Marcel a găsit un restaurant tare cochet, cu terasă. Am profitat de ea! J

Ne-a servit o domnişoară tare drăguţă! Era unul dintre Sferturile Cupei Mondiale – nu o urmărisem; deşi mare iubitoare de fotbal, consider că s-a îndepărtat mult de jocul inocent ce produce bucurie –, însă eram încântată că se împlinise ce simţisem: Croaţia eliminase Brazilia. Şi draga mea Pauli, aflată la Zagreb, ţipa fericită la telefon.

O făcusem curioasă şi pe chelneriţa noastră. Chiar îi mărturisisem că nu aş fi crezut că este portugheză (sunt şi ei diverşi!). Îi explicasem că nu mă manifestasem foarte strident pentru că cei mai mulţi susţinători îi avea Brazilia în Portugalia şi nu doream să îi întristez. Apăruseră două păhărele cu vin de Porto pe masă.

Iar când a aflat că mă serbez, draga de ea a mai adus unul.

Ziua mea in Sintra, Portugalia

 

Tot în Sintra, magia continua. Poposeam la una dintre cele mai faimoase patiserii din oraş, ce servea dulciuri tipice. În efervescenţa în care eram, menţionasem cu bucurie că este ziua mea şi îmi apăruseră în plus, lângă queijadas achiziţionate, şi două travesseiros din partea casei.

Aşa de bine mi-a picat acest gest! <3

Deserturi in Sintra, Portugalia

 

Revenirea după 14 ani într-unul dintre oraşele noastre preferate a fost de la început marcată de lumină (chiar de cerul era cenuşiu). Şi multă prietenie!

Ştiam că urma să fie scurt. Scurt şi intens.

Cazarea noastră, într-o altă zonă faţă de unde stătuserăm prima oară, ne oferea nişte vin de Porto în semn de bun-venit. Ne servea o tânără plină de candoare, instructoare de kitesurfing, aveam să aflăm, printre altele. Pasionată de călătorii. Şi foarte sufletistă şi vorbăreaţă.

Chiar şi după cină (şi revenirea mai târziu la hotel) am stat să povestim. Am avut despre ce, apoi am mai povestit şi prin mesaje.

Ne-a rămas prietenă. <3

Noaptea in Porto, Portugalia

 

...i-am dat drumul, involuntar. Mi-a scăpat şi capătul lesei a făcut un zgomot mare, aşa că s-a speriat şi mai tare şi a luat-o la sănătoasa. Eu m-am blocat (mi se mai întâmplă faţă în faţă cu un şoc mare), iar Marcel, apucând-o după Linu, a pierdut-o şi pe Kara cu tot cu lesă, însă ea a rămas nemişcată, aşa că am „recuperat-o” şi băgat-o în rucsăcel.

M-am dus repede după Marcel. Şi tata a făcut acelaşi lucru. Dar l-am găsit singur, fără Linu. Cu toate acestea, ştiam că îl vom găsi, nu aveam niciun dubiu. După cum a spus şi el, nu am fi plecat de acolo până nu l-am fi găsit. <3

Am umblat în sus şi-n jos pe lângă case, refăcând traseul, apoi, am început să întrebăm oamenii ce ne ieşeau în cale dacă nu au văzut cumva un pisoi gri. De treabă au fost cu toţii, dornici să ajute.

La un moment dat, îi văd pe Marcel şi tata venind, cu rucsăcelul turcoaz al lui Linu, care părea plin. Era foarte speriat, iar ei doi erau foarte răniţi. Mi-au povestit cum îl zărise tata pe Linu, cu lesa înfăşurată în jurul unui tufiş. Spunea că eu şi cu Marcel trecuserăm de multe ori pe lângă el, fără să îl vedem. Mersese la el să îl ajute; iniţial, a fost cooperant, apoi, când l-a luat în braţe, în starea în care era, a început să îl zgârie, aşa că l-a ţinut cu haina lui. Asta până l-a găsit pe Marcel, care avea rucsacul cu el. A fost greu să îl bage pe Linu şi l-a rănit foarte tare, însă plecarea noastră de la Strei a fost tot în 5.

Linu si Kara la Strei, Hunedoara

 

  Poarta era deschisă doar pe jumătate şi la bilete nu era nimeni.

[Între noi fie vorba, a fost greu. Recuperarea psihică a lui Linu a durat un pic peste o jumătate de an. Devenise foarte anxios, nu mai dorea să stea afară, se zburlea la auzul fiecărui lătrat, apoi primii pui ai familiei urmau să îl dea din nou peste cap, căci credea că ne pierde dragostea şi atenţia. Tot dragostea l-a făcut să îşi revină; astăzi este un tată curajos, exemplar şi foarte iubitor.]

Lângă poartă am dat peste domnul care se îngrijea de parc. I-am povestit ce am făcut şi cum am intrat, iar el ne-a spus că plecase doar pentru puţin timp, închizând doar poarta pentru accesul auto, însă nu a dorit să ne ia niciun ban. <3 

Zimbrii de la Hateg, Hunedoara

 

Mai am şi-acum jir. Drăguţe au fost toate interacţiunile – cele cu domnul ce se îngrijea de sit, care a căutat jir cu noi, ca să putem gusta cât mai mult; cele cu oamenii cu care ne-am văzut pe drum şi cu care ne-am minunat de frumuseţea locului, de căldura din decembrie şi de panta destul de neîmbietoare şi cele cu câinii-ghizi, cu care ne-am jucat cu drag. Ţi-e greu să laşi în urmă acest loc.

Drumul spre Piatra Rosie, Hunedoara

 

Domnul care se ocupa de sit a fost foarte prietenos, ne-a povestit despre el cu candoarea tipică neamului nostru, apoi s-a pornit şi ne-a însoţit în toate punctele importante ale Cetăţuii. La final, s-a străduit să ne dea chiar el sugestii cu unde puteam mânca. Ne-am despărţit cu un zâmbet şi o vorbă bună.

Kara si Linu urmarind magarusii in Bosorod, Hunedoara

 

Şi cam pe aceeaşi direcţie am făcut-o şi eu de anul respectiv. Plin de cele mai mari provocări. Le depăşisem oare? Liniştea ce-i năpădea pe Kara şi Linu părea să mă asigure că da.   

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.