View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 6 June 2016

Musafiri nepoftiţi



...şi pentru că sfatul meu cel mai de preţ pentru cei care scriu şi vor să scrie este să o facă din inimă, iată că azi vă voi mai servi o felie din sufletul meu, dezgolit, aşa cum îmi place.
Vin după un început de an care a fost, în fapt, cea mai grea perioadă din viaţa mea. Nu-i loc de lamentări aici [nici nu-s genul], ci doar de recunoştinţă pentru că m-am regăsit mai puternică la doi ani distanţă de un moment în care cineva-mi spunea că un alt om important al vieţii mele apăruse ca să mă facă mai puternică decât eram. Iar eu strâmbasem din nas – „Nu-s oare îndeajuns de puternică deja?”...
Postarea asta se pregăteşte de mult... parte din ea va fi detaliată în surpriza ce-o pregătesc în toamna acestui an, însă aş vrea să mă credeţi când vă spun că fiecare istorisire m-a făcut să sufăr, în felul ei, ultima fiind atât de proaspătă că nici nu a făcut încă 2 luni.
Mda.
Scriam odinioară că e fain să cunoşti oameni pe drum, oameni de care să te legi în călătoriile tale, însă acest „nepoftit” este atât de interpretabil, încât putem face un soi de combinaţii de n luate câte 3... şi tot nu i-am da de capăt. Pentru că sunt atât de multe variante şi oamenii reacţionează surprinzător de diferit cu un alt cadru în fundal. Habar nu am de ce. Ar fi trebuit să îi întreb. Am făcut-o? Da, în două din cele patru cazuri. Dar oricum treburile astea nu le-au recunoscut şi nu şi le-au asumat.
În propria-ţi ţară cunoşti un om. Un om care-ţi devine mai apropiat decât ar fi crezut oricare dintre voi doi. Eşti alături de el cât e în România, împărţiţi şi bune, şi rele. Apoi pleacă. Legătura o simţiţi într-atât de puternică încât ştiţi amândoi că trebuie să vă revedeţi. Aşa că se întâmplă, pe un alt continent, unde el nu mai este acelaşi om pe care l-ai cunoscut. Şi de aici – o grămadă de întâmplări care mai de care mai felurite, mai dureroase sau mai „pe bune? sunt oare doar spectator al unei scenete ieftine?... actor nu vreau să fiu, cu siguranţă!”... Când a minţit? Care a fost el fără mască?

Te cunoşti cu un cuplu într-o ţară care nu este nici a ta, şi nici a lor. Vă reîntâlniţi la final de călătorie şi ei promit să vă viziteze. Şi chiar ajung la început de toamnă, când voi îi primiţi cu toată prietenia de care sunteţi capabili. Staţi cu ei în aceeaşi casă, îi omeniţi, îi sfătuiţi. Deh, în stil românesc şi în stil propriu. Dar ei strâmbă din nas încontinuu, că nu le place aia, că nu le place ailaltă... Şi îţi dai seama că nu merge între voi, că aşa sunt ei, de fapt, că nu vă potriviţi. Păi, şi? În altă călătorie de ce aţi făcut-o?

Undeva la nord, printre gheţuri plutitoare, cunoşti o fată îndrăgostită de ţara ta, care îţi vorbeşte chiar şi limba. Te legi imediat. Dar apoi... când drumurile scurt intersectate vi se despart şi vă regăsiţi fiecare la casa ei, comunicarea lasă de dorit. Cu toate acestea, fix înainte de o altă călătorie, în chiar seara dinaintea plecării, pe care ai vrea să o petreci alături de partenerul tău – care nu te însoţeşte – şi după pauze de ani de când nu mai ştii nimic de ea, te sună târziu să îţi spună că e în drum spre oraşul tău şi că nu are unde dormi. Mie mi-a sunat a profitat. Vouă?

La final, ai un anumit an din viaţă fantastic şi, în călătoriile tale din cadrul lui, ai parte şi de o zi mai deosebită decât toate – cea mai frumoasă dintre toate cele 365, cu atât de multă bună dispoziţie şi cu un vibe aşa de special că ar fi putut cu uşurinţă ţine piept unui şir luuuuung tare de zile nereuşite pe drum. Treaba face că acolo te legi de un om, cu care simţi că e un clic mare, mare de tot. Şi ţineţi legătura luni şi luni la rând, te invită cu drag [aşa reiese] să te reîntorci cu prietenii tăi, să vă reîntâlniţi şi, când o faci, cu mare pornire şi cu un entuziasm care te ridică, dar care sădeşte şi teamă în stomacul tău, justificată, de altfel, nu mai este la fel. Este, în schimb, rece şi fad şi forţat şi pleci cu lacrimi în ochi după ce îţi plăteşti şi premiul pe care tot omul respectiv ţi-l acordase.     
În optimismul pentru care trăiesc şi cu care mă alint, sunt şi cazurile fericite de menţionat. Oameni care sunt tot acolo, cu mesajele şi telefoanele lor, care te caută şi te vor în viaţa lor chiar dacă au trecut 9, 5 sau 2 ani de când nu v-aţi mai văzut. Până la urmă, când nu sunt numai o iluzie, sentimentele rezistă.

P.S. Cumva... când începi să consideri că lucrurile ţi se cuvin este începutul sfârşitului pentru tine şi oricât de tare ai încerca să mă convingi de contrariu, nu te mai bucuri de viaţă şi nu mai eşti fericit. Pentru că nu mai simţi.

No comments:

Post a Comment