Sri Lanka – ruperi de ritm

Eh, a mai trecut nişte timp, m-am mai răcorit – şi la propriu, şi la figurat – şi aştept să mă inunde nişte sentimente care nu ştiu zău pe unde se găsesc, dar eu de la mijloc de octombrie 2015 nu mai dau de ele. O fi Anul 2, or fi nebuniile pe care le-am trăit în ultima perioadă, ce ştiu însă cu siguranţă este că Soarele, aşa cum l-am întâlnit în multe rânduri, va mai străluci de cel puţin câteva ori la fel de tare cum a făcut-o în cele mai frumoase perioade ale vieţii mele, poate chiar mai.

Şi, că tot vorbim despre soare, de această dată îmi face mare plăcere să îmi aduc aminte de Sri Lanka. Nu, nu a fost cea mai frumoasă ţară pe care am văzut-o; nu, nu mi-a dat cel mai puternic sentiment de bine pe care l-am trăit în călătorie fiind, dar a fost, rupând India în două, cea care a spus „Se poate şi aşa, cu mâncare proaspătă, oameni buni şi zâmbete”. Am avut surprize, unele plăcute, altele mai puţin, dar toate au contribuit la părerea de ansamblu pe care mi-am format-o şi da, într-o zi îmi doresc să mă reîntorc. Poate la surf(ing).

Prietenul meu, elefantul

Sunt anumite locuri în lume în care dacă nu ajungi, chiar şi cu riscul de a le huli apoi, te vor lăsa cu întrebarea „Ce-ar fi fost dacă...?” pe buze. Iar mie îmi place să fiu în cunoştinţă de cauză.

Turnul Eiffel, Tower Bridge, Fontana di Trevi, Zidurile Oraşului Dubrovnik, Persepolis, Petra – unele îţi plac şi te marchează pentru totdeauna /şi nu vor scădea niciodată din grad/, altele te lasă atât de rece încât parcă şi dezamăgirea este una amplificată. Orfelinatul de elefanţi Pinnawala este o instituţie care a devenit o emblemă a Sri Lankăi. Ei spun că aici sunt aduşi pui de elefanţi abandonaţi [care trebuie alăptaţi artificial până la vârsta de 4 ani, căci altfel nu au şanse de supravieţuire], elefanţi bătrâni care nu mai sunt doriţi de stăpânii lor sau elefanţi bătuţi şi salvaţi.

Ce nu mi s-a părut ok? /vă spun apoi şi povestea cu prietenul meu, elefantul/ De la început, vedem foarte mulţi elefanţi în lanţuri. De ce? Sunt contrariată! „Elefanţii nu sunt domesticiţi” sunt anunţuri peste tot. Bine, dar acum, sincer, încercaţi să îi lăsaţi liberi, pe un spaţiu mult mai mare, pe care să îl achiziţionaţi cu ajutorul Statului. Sau al vizitatorilor străini, care şi-aşa plătesc de 25x cât localnicii ca să intre.

Apoi, muncitorii din orfelinat încearcă să facă un bacşiş din orice – şi tu nici măcar nu îţi dai seama că elefanţii sunt legaţi sau că indivizii vor să îţi ceară bani, căci totul se petrece cu o viteză fantastică. Recunosc că m-am scârbit după prima încercare, când am putut mângâia un elefant (şi el pe mine), ni s-au cerut bani şi oricum doar acasă, în fotografii, am văzut că era în lanţuri. Acolo nu judeci, este entuziasmul, este adrenalina. Am fost cea mai mare BLONDĂ. /Cam singurii oameni din Sri Lanka ce păreau agasanţi şi unşi cu toate alifiile erau cei din turism, care doreau mereu să îţi vândă ceva, însă nu se compara nici pe departe cu nivelul de hoţie aplicat în India./

Dar dacă te calmezi şi vezi lucrurile la rece, înţelegi că este frumos doar să te uiţi şi să internalizezi ce se întâmplă, să vezi dacă balanţa înclină spre bine sau rău. Nu le-am dat fructe, nu i-am spălat. Da, m-au impresionat când au venit liberi înspre râu – erau cu zecile şi efectiv parcă se cutemura pământul, ca în „Cartea Junglei”, şi, deşi nu părea, era foarte periculos. Elefanţii sunt blânzi şi foarte inteligenţi, însă, până la urmă, sunt animăluţe şi pot fi imprevizibili, pot avea o zi proastă, iar pe tine nu au cum te anunţa de asta.

Stăteam şi priveam un pui de 3 ani şi 7 luni, mascul, care stătea într-un ţarc, lângă locul unde urma să fie hrănit cu lapte. Dacă nu mă înşel, un pui bea 25-30 litri de lapte pe zi. I-am făcut o fotografie, era drăguţ şi destul de mare pentru un pui, apoi m-am întors cu spatele la ţarc să îmi transfer nişte fotografii pe cardul de memorie. Eram la un metru şi jumătate, cam aşa, de ţarc şi puiul în chestiune era în cealaltă parte în respectivul moment. Dintr-o dată însă, m-am simţit trasă cu forţa înspre gard. Prinsese cu trompa de rucsacul meu – deşi nu aveam niciun fruct acolo – şi se încolăcise apoi de jur-împrejurul meu; mi-am dat apoi seama că îmi făcuse vănătăi şi că tatuajul meu henna dispăruse parţial, cu piele cu tot. Când am reuşit să mă eliberez, trăgeam amândoi de rucsac – eu dintr-o parte, el din cealaltă. Se strânsese lume buluc în jur, Marcel însă a pierdut faza – era prea concentrat să facă fotografii. Într-un final, a venit un îngrijitor şi l-a lovit uşor peste cap şi mi-a dat drumul. Mi-am dorit mereu să fiu iubită de un elefant, însă momentul a fost mult prea pasional chiar şi pentru gusturile mele. S-a liniştit apoi după ce şi-a băut lăpticul de dimineaţă.  

Fabrica de hârtie din caca de elefant

Mie-mi plac chestiile interactive, uşchite, eco şi am o oarecare slăbiciune pentru articole de papetărie. Mă laşi undeva în vreun magazin cu din astea, mă uită Moş Timp pe-acolo.

Cum urcam eu îngândurată poteca dinspre râu, după experienţa mult prea comercială avută, văd undeva „Elephant Dung...”. Clopoţelul din mintea mea începe să sune. /Nici măcar nu trăsese nimeni de mine ca să mă bage înăuntru, am intrat de bunăvoie, ca să înţeleagă stimabilii comercianţi din toate colţurile lumii că unii oameni aşa sunt: vor, deci cumpără./ Ni se prezintă pe scurt procesul de realizare a hârtiei, faptul că este o întreprindere de stat şi că bănuţii merg către elefanţi. Cu mâna prin caca de elefant devenit hârtie, eram fascinată şi mi se părea sincer că urma să fie una dintre cele mai tari chestii din Sri Lanka [şi mă impresionase incomparabil mai mult decât atracţia de mai sus]. Nasul nu mă înşală. Nici ochii. Am stat şi m-am holbat la minunăţiile de obiecte cred că vreo jumătate de oră, deşi mai înainte mă văitam că pierdem trenul. Bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu achiziţionez oareşice /real vorbind, prea puţine/ obiecte pentru acasă.  

Bunătatea oamenilor

Cred că asta caut şi iubesc cel mai mult în călătoriile mele – mai mult decât natură sau istorie. De aceea şi cântăreşte atât de greu!

După India, eram sceptică, dar de la primul pas în avion, mi-am dat seama că nu am habar de ce aceste două ţări sunt asociate. Nu au nici în clin, nici în mânecă!

Sri lankezii au feţe de oameni mai buni, mai inteligenţi, mai blânzi. Vorbesc engleza mult mai bine decât indienii [şi, atenţie, nu este limba lor oficială!]. Sunt puşi pe fapte şi au, în acelaşi timp, o atitudine foarte relaxată. Mi-a plăcut că sunt real interesaţi de unde vii – vor detalii, vor fotografii, vor o localizare pe hartă. De la localnicii amabili din tren, care ne-au ţinut de vorbă, până la domnul foarte de treabă care ajuta pe toată lumea, într-atât era de bun. El nu avea neapărat loc, dar mie şi altor străini ne făcuse rost. L-am salutat când am coborât, 5 ore mai târziu, la Haputale, şi i-am mulţumit din tot sufletul. Ne-a zâmbit cald.

De la domnişoara pe care-o invitasem lângă mine când se eliberase locul şi fusese într-atât de drăguţă, deşi ea chiar nu ştia engleză, să îi facă semn lui Marcel să vină căci are un loc liber, până la puştiul care urcase într-o staţie de munte, în uniformă, şi îl poftisem lângă mine, dar se ruşinase numaidecât.

În împărăţia ceaiului, am colindat. Am fost prin sate, unde indiferent de religie [budistă, hindusă ori musulmană], oamenii ne zâmbeau şi ne salutau încontinuu, întrebându-ne ce facem. Era o senzaţie tare plăcută.

Proprietarul pensiunii din Haputale ne-a rezervat două locuri pe autobuzul către Tissamaharama, pe care lucra prietenul lui, care-a avut grijă de noi, şi ne-a lăsat pe mâini sigure. Numai ce-am coborât, am fost abordaţi de un tuk tuk – „Olivia?” – şi am fost duşi la cazare. Ploua torenţial, aşa că ne-am bucurat în toată surpriza care ne cuprinsese.

De şcolăriţele care s-au ridicat în autobuz ca să ne ofere locul v-am povestit deja.

Dar nu am pomenit nimic despre profesorul de limbă engleză pe care l-am întâlnit pe o bancă, în gara din Ahangama, şi care ne-a invitat la el acasă la o următoare vizită în Sri Lanka. J Am încă adresa lui, scrijelită pe o foaie de hârtie cu pătrăţele. Din acelaşi tren, drăguţ a fost şi puştiul care îmi explica ce mult îi place să călătorească, apoi se fâstâcea timid. La vederea fotografiilor din Braşov, reacţiile erau cam aceleaşi: „Oaaa, voi locuiţi aici?”...

Doamna de la un restaurant din Hikkaduwa ne-a ţinut bagajele tot timpul cât l-am petrecut pe plajă, iar seara, gazda noastră din Colombo a aranjat un drum cu taxiul de la 130 km depărtare, pentru că fosta noastră gazdă uitase să îi returneze paşaportul lui Marcel, dar venea personal să o facă. Iar noi aveam zborul înapoi în India în nici 9 ore.

Oceanul

Poate că mă repet şi-s pe aceeaşi linie cu postarea de săptămâna trecută, dar trebuie să înţelegeţi cam cât de tare m-a încântat coasta sri lankeză... Cum se spărgeau valurile, cum le zăream spuma, cum le percepeam culoarea, cum le simţeam curenţii... Am văzut şi experimentat foarte multe mări şi Atlanticul de pe mai multe continente şi din diverse unghiuri, dar eu aşa ceva nu am crezut că poate exista! Nu am crezut că mă poate atrage atât de tare.

Se poate să am alte plaje din lume ca preferatele mele, însă nu cred că-s multe ţărmuri din lume care mă vor face să mă simt atât de pierdută privindu-le.

Mic-dejunurile

După aceleaşi şi aceleaşi perspective în fiecare dimineaţă [eu mă plictisesc muuult mai repede faţă de orice om normal], m-am bucurat ca în Sri Lanka să am parte de ce-aş fi fost încântată să primesc în orice zi din India /fără atâta mise en scène/: trei fructe proaspete [banane, mango, papaya, pepene roşu, pepene galben – le-am avut în combinaţii de câte trei pe toate], omletă simplă, unt de casă, gem [din fructe de-ale lor] şi ceai/cafea.

Mica şi Marcel erau happy, se simţeau energizaţi şi funcţionau bine pe toată durata zilei. Şi de-abia aşteptau următoarea dimineaţă!

Să nu uităm, frumuseţea stă într-adevăr în lucrurile simple.

S-o potrivi oare ca port-drapeau şi pentru Sri Lanka? :D

/Despre ceai şi (mai multe) animale, alte surprize mari, vorbim în alte articole./