Panama: colonialul, şobolanul şi plictiseala

Se face imediat anul – nu îmi vine să cred cum a trecut timpul! Pe bună dreptate, cred că am avut foarte multe pe cap. Simt că în fiecare zi am un „teanc” de lucruri de rezolvat, trec prin toate şi le finalizez, iar în ziua următoare, o iau de la capăt, cu altele.

Când călătoresc, toate aceste sarcini sunt înlocuite de alte întrebări: la ce oră ajungem la destinaţie? unde dormim? apucăm să mâncăm ceva înainte de culcare? cum ajungem la obiectivele de pe hartă? [şi din toate pot rezulta multe alte întrebări, în funcţie de zonă geografică, buget, stare de spirit]

În această seară, ajungem în Panama City. Va fi târziu. Iar la aeroport (zborul este din Bogotá), ştiu că mă voi enerva pentru că taximetriştii din Panama sunt înhăitaţi, nu lasă din preţ şi ajungi să plăteşti 30 USD pe un drum cu taxiul care face, poate, 10.

Nu merge wifi-ul „minunatului” aeroport Tocumen. Deci, cum am zis, mă voi enerva.

Noroc de încă un cuplu german – şi ei se fac că nu au bani şi împărţim un taxi până în centrul capitalei. La 20 USD/pereche.

Încă de la început, ceva nu îmi place. Am ales hotelul acesta din partea nouă a oraşului pentru că aici cazările sunt mai ieftine şi pentru că are o piscină pe acoperiş. [Nu vă spun numele lui, cu toate acestea, pentru că nu v-aş recomanda să staţi acolo.] Printre toţi zgârie-norii, mă simt ca într-o mahala, şi suntem înconjuraţi de multe persoane dubioase. Recepţionerul nu ştie pe ce lume se află. Iar camera nu e cine ştie ce. 

„Lasă, micuL, măcar avem aer condiţionat.”

De abia dormiserăm din cauza căldurii pe San Andrés şi urma să o facem duşi, în congelatorul pe care-l pregătise Marcel cu atenţie. În Panama părea mult mai umed decât în Columbia.

A doua zi, am primit unt expirat la micul dejun, dar priveliştile şi piscina au fost fantastice.

Desluşeam chiar şi clădirile din Casco Viejo – partea veche a Panama City. Visasem să mă plimb pe străzile sale, să dorm acolo şi acum totul părea atât de aproape! La un Über distanţă.

Bun. Ajungem noi la hostelul nostru, într-o clădire superbă, în care colonialul trona, însă energiile de pe-acolo lăsau de dorit. Da, Casco Viejo era aşa cum îmi imaginasem, ba chiar mai mult, chiar şi în reconstrucţii. Un loc cum nu mai văzusem în lume. [Am citit apoi articole despre cât de periculos fusese până în anii ’90, mai cu seamă la lăsatul serii.]

 

Acum era doar scump – de la panamalele ecuadoriene până la o simplă bere, ce sărea de 3 USD. Da, încă din 1904, în baza schimburilor aferente Canalului, fusese mult mai convenabil pentru Panama să treacă la folosirea dolarilor americani, la paritate cu balboa. Bancomatul tot dolari îţi dă.

Ce mai e fain prin vechiul capitalei? Sunt multe locuri cochete. Un „Ay Mi Negra” unde ţi se sugerează de la început că... Algunos pecados valen la pena. Eu am păcătuit cu waffle pop-ul cu dulce de leche şi nu am avut regrete. Ca de obicei.

Am nimerit într-o galerie de artă superbă – Karavan Gallery –, unde am admirat lucruşoarele expuse, realizate manual de triburile Kuna.

Apoi, am mai păcătuit o dată la Pipas & Cocadas, un magazinaş în partea nouă a Panama City, deţinut de un venezuelean simpatic, care ne-a expus, pe scurt, din tradiţiile culinare ale ţării sale. Cum magazinul este specializat pe bunătăţuri din cocos, nu puteam să îl ratez. Îngheţată organică de cocos, cocadas (un fel de bomboane de cocos), açaí servit într-o coajă de nucă de cocos.

Şi pentru că la hostelul nostru erau o grămadă de dubioşi (foarte mulţi americani tineri în căutare de droguri), în dormitorul comun (singurul pe care ni-l putuserăm permite şi singurul care era liber) lumea dormea la ora 20, iar eu nu mai ştiam ce străduţe să mai colind prin Casco Viejo, am zis că e cazul să beau.

La superba Nomada Eatery de lângă hostel, cu preţuri decente, aveau şi mâncare vegetariană, şi happy hour la Margaritas. Bingo. Ne servea o venezueleancă tare simpatică – o spun din nou: rău îmi pare de situaţia prin care trece ţara lor, par aşa popor fain!

M-a făcut de multe ori să zâmbesc şi starea mea de spirit s-a schimbat în bine. Pe atunci nu ştiam că sunt empat şi că în anumite locuri pur şi simplu nu pot sta.

Aproape de ora 1 ne-am întors şi noi la hostel. Toţi din cameră dormeau. Mă simţeam ca într-un club de pensionari. Încerc să nu fac gălăgie – la ora 20 mă sâsâiseră. Urc cât pot de repede în pat (erau toate supraetajate şi eu dormeam sus, Marcel – jos, în patul din faţă).

Dintr-o dată, se aud nişte zgomote dinspre patul din spate. Zic: „O, nu, să vezi că se dă băiatul din patul de lângă la mine”. Nu bag în seamă, ci mă forţez să ţin ochii închişi. Zgomotele se intensifică şi sunt din ce în ce mai aproape. Ridic capul. Pe tăblia patului, dau cu ochii de o altă pereche, negri şi miraţi. De dimensiuni nu mi-am dat seama atunci. Animăluţul mi-a sărit în pat, iar eu am sărit din pat. Ţipasem. Marcel s-a speriat. I-am prevenit pe cei din cameră de ce se întâmplase, dar nu părea să îi pese nimănui. M-am dus aţă la paznicul hostelului – singurul membru al personalului prezent –; a mers el cu lanterna, a scotocit prin cameră, însoţit de Marcel. Nu au găsit nimic. Adevărul e că erau şi mulţi cu bagajele împrăştiate pe-acolo – cine ştie în care s-o fi băgat. Am zis că în dormitorul acela eu nu mai calc – mă săturasem şi de indolenţă, şi de colonial, şi de colegi „călători”. Iniţial, mi-a scos Marcel hamacul şi am încercat să dorm în spaţiul comun, dar erau atât de mulţi ciudaţi ce se perindau pe acolo, că nu am considerat că aş fi în siguranţă. Aşa că m-am enervat şi am căutat o altă cazare, un Über disponibil şi deschis-a fost calea. Înspre 4*, Ojos del Rio. În pijama am plecat!

A doua zi de-abia am realizat că al meu ratón fusese, în fapt, un rat.

Şi cei de la Lunas Castle mi-au dat banii înapoi, scuzându-se că numai în bucătărie (!!) li se mai întâmplase să aibă rozătoare în vizită. Şi când te gândeşti că mulţi încă dorm şi mănâncă pe-acolo, că au purici şi poziţionare bună pe site-uri specializate...  

Plictiseala a continuat 40 de minute în larg, pe Insula Taboga, unde ce să şi faci? O baie în Pacific, o masă scumpă cu vedere înspre-o baie descompusă. Să te joci cu pelicanii bruni, să te strofoci să găseşti un magazin pentru o Cola rece. 

Până şi seara, când s-a făcut o petrecere pe plajă – era sâmbătă –, oamenii stăteau şi se uitau unii la alţii în timp ce reggaetonu’ curgea...

Nu am avut senzaţia că timpul trece într-atât de greu în niciun alt loc din lume. Şi nici că m-am plictisit vreundeva mai tare.

Cred că cel mai plin de viaţă moment a fost slujba de duminică.

Nu, nu am fost, dar i-am auzit pe enoriaşi cum cântau.

În rest, a fost doar cald şi umed. 80% arăta telefonul meu. 38 grade. Ne puteam şi aştepta că va veni ploaia. Ne-a prins pe ocean. Am mai dat o raită prin Casco Viejo, cu un scop clar: să îmi iau şi eu două din lucruşoarele ce-mi căzuseră cu tronc în Karavan Gallery. Proprietara fusese de acord să îmi deschidă magazinul în afara orelor de program. Foarte de treabă femeie! Recunoscusem accentul.

-        De unde sunteţi?

-        Din Madrid.

-        Frumos oraş!

/am început să îi povestesc vrute şi nevrute despre aventura noastră prin Americi, care se încheia în acea seară; fiecare propoziţie se încăpăţâna să înceapă cu „Columbia”/

-        Faini oameni columbienii... aşa de bine primită m-am simţit în ţara lor!

-        Aşa este! Spre deosebire de cei de aici, care sunt nepoliticoşi, neciopliţi, superficiali...

-        De ce mai staţi?...