Crâmpeie de securitate în Orientul Mijlociu

Citeam de dimineaţă, mai detaliat, ştirea despre atacul din Burkina Faso, apoi mi-a sărit în ochi o altă ştire legată de un oraş din Siria unde au mai fost omorâţi foarte mulţi civili. De curând. Asta, ca să nu mai amintesc de recentul atentat din mult iubitul meu Sultanahmet, unde am petrecut câteva zile minunate, pe care le voi păstra mereu luminoase, într-un colţ de suflet.

Trist este că oamenii aceştia care mor nevinovaţi, şi asta se întâmplă în toate colţurile lumii – poate că nu aflăm noi de toate sau cineva nu vrea să aflăm noi de toate ca să ne „focusăm” pe un anumit tip de rău, căci să nu credeţi că America de Sud sau America Centrală sau poate chiar şi alte părţi din Asia sunt mai puţin violente –, sunt puşi în aceeaşi găleată cu toţii. Într-o groapă comună. Îşi pierd identitatea. Şi cu ei pier şi visurile lor, trăirile lor, realizările lor. Iar cei ce conduc la asta, deşi clar numiţi, individualizaţi şi arătaţi cu degetul în presă, nu merită nici ei, după părerea mea, să fie luaţi altfel decât la grămadă, pentru că aşa li se va pierde şi lor identitatea.

Să călătoreşti în condiţiile actuale de securitate este o activitate văzută de unii drept uşor extravagantă, din mai multe puncte de vedere. – Da, unii mor prin lume şi tu îţi hrăneşti sufletul. Sau uşor nebunească. – Da, tu te plimbi şi umbli şi vrei să vezi, dar nu ştii când te poţi găsi într-o situaţie din care poate că nu mai poţi ieşi. Eu nu văd aşa lucrurile. E ca pe apă – cobori un râu... o dată, de două ori... te dai apoi pe un altul. E fără evenimente neplăcute, te simţi bine de fiecare dată, creşti, îţi creşte încrederea în forţele proprii. Dar apoi, o singură dată – şi poate într-adevăr fi ultima – apare un ciot mai mare, un bolovan unde nu trebuie, un sifon şi depinde doar de tine să ai prezenţa de spirit necesară ca să ieşi din impas. Care impas poate foarte bine să nu existe niciodată şi să te strecori peste valuri şi printre repezişuri şi să ieşi efectiv la liman. Apoi, în faţa răului acestuia „suprem”, portretizat şi instigat incorect, după părerea mea, înspre un anumit tip de cultură şi religie în ultima perioadă, dacă ar fi să îl acceptăm ca duşman, ce ar trebui să facem? Să stăm cu mâinile în sân? Gândiţi-vă că şi în secolul al XVIII-lea, când călătoritul a început să ia direcţia pe care merge azi, erau pericole. Şi nu aveam comunicarea şi posibilităţile de apărare, fie ele şi virtuale, pe care le avem astăzi. Dar eram parcă mai curajoşi. Refuz să cred că mai inconştienţi! Mi-a stăruit în minte felul în care un foarte drag prieten a pus problema: „M-am întors în Paris tocmai ca să îmi arăt susţinerea!”. Aşa şi eu... voi continua să călătoresc pentru că eu încă şi tot mai cred în BINE, în oameni şi în inimile lor. Este uşor de zis când te găseşti în spatele unui calculator, veţi spune, când la tine în ţară e linişte şi pace – şi sunt recunoscătoare pentru asta! –, când stratul de zăpadă creşte, bucuria e mare şi mai tragem o coborâre pe placă în nu ştiu care zi. Fiecare om care îşi iese din zona din confort şi care alege să facă o deplasare către una din zonele lumii declarate „dubioase”, „periculoase” ş.a.m.d. poate face o diferenţă. Poate vorbi cu cineva şi avea impact asupra vieţii omului respectiv, poate împărtăşi din cultura lui şi încerca să o înţeleagă pe a celuilalt, poate vedea pe pielea lui cum stau, în fapt, lucrurile.

Părinţii mei nu au vrut ca eu să plec în această ultimă călătorie, au sperat până în ultimul moment – care a fost la o săptămână de la atentatele de la Paris şi Beirut şi Bagdad – că nu o să o fac. La fel gândeau şi mulţi dintre prietenii apropiaţi. Am decis să trec peste toate şi să plec. La fel a gândit-o şi Marcel şi cred că mai mult ne-am petrecut timpul liniştindu-i pe cei dragi decât pregătindu-ne efectiv plecarea. De la Ambasada Israelului mi s-a spus sec că „sunt pe cont propriu” dacă nu merg cu excursie organizată. Mama îmi tot găsea motive, ba că e problemă cu poliomielita în Israel, ba că au fost atacuri cu rechin. Deja eram sătulă. La Iordania visasem de când eram mică, dar Israelul nu mă atrăsese niciodată. Cu toate acestea, îmi doream să văd şi să înţeleg, măcar la scară mică, de ce. De ce mureau oameni acolo, pe ce se luptau, cum se preconiza viitorul.

 

Şi... surpriză! Ajungem într-un Amman vechi superb, aranjat şi autentic, unde, în afara nebuniei de pe străzi, nu sunt pericole. Doar zâmbete. Mergem înspre sud, la Marea Moartă, cu un autobuz local, şi trecem prin sătucuri sărace, cu oameni de diferite culori. Ajungem la un resort de lux – peste asta am zis să nu trec şi să fac totuşi baie la o plajă privată, din respect pentru religia musulmană şi pentru credinţa poporului care mă găzduia –, plecăm apoi cu taxiul în Madaba, unde cea mai înaltă construcţie era biserica creştină. După o zi absolut superbă pe drum, dau fast forward peste nişte experienţe în Petra care nu m-au bucurat. Şi, cu toate că a fost un wow, nici Wadi Rum nu mi-a părut altfel decât comercial [poate doar dacă îl faci absolut pe cont propriu şi îţi creezi tu experienţele care să te bucure poate fi altfel]. Şi ajungem, într-un final, la mare. Aqaba. La mare e ca la mare, pe peste tot.

 

Unde, în toată această poveste, completată cu o reîntoarcere în Iordania prin nord şi cu încă două zile petrecute în Amman [care, într-adevăr, m-au umplut altfel decât prima parte a călătoriei], aţi simţit vreun iz măcar de pericol? Este atât de comercial totul, că nu ai ce pericole avea. Şi iordanienii greşesc mult în felul cum îi percep pe cei ce le vizitează ţara şi cum, în consecinţă, îşi dezvoltă turismul. Dar asta este o altă poveste. Partea proastă, atât voi mai adăuga aici, este că ei suferă de lipsă de oameni care să aducă bani în ţară, în baza condiţiilor vecine, căci turismul este principala lor sursă de venit şi şi-o apără cu dinţii [sunt controale de securitate în foarte multe locuri, unele extrem de izolate, deci nu te simţi niciun moment în nesiguranţă]. Nu ştiu dacă acesta [lipsa de turişti] este motivul pentru care aproape [cu foarte puţine excepţii] toată lumea aşteaptă ceva în schimb de la tine, dar este o situaţie de care eu m-am scârbit efectiv şi am început să strâng frustrări în mine după nici 6 zile pe drum. Căci, după bunătatea necondiţionată din Iran [mă refer la Iran prin prisma apropierii geografice], vedeam cu ochiul liber că în Iordania lucrurile stau la polul opus. „Ca eu să pot să îmi susţin tabăra”, ne spunea beduinul care ne-a găzduit în deşert, „aş avea nevoie de cel puţin ... [era un număr de ordinul zecilor] oameni; voi sunteţi opt în seara aceasta aici şi sunt mulţumit şi aşa, având în vedere situaţia din jurul Iordaniei”.

 

În Israel era să trecem cu inima strânsă dacă nu aveam eu prezenţa de spirit să îl întreb pe foarte amabilul nostru recepţioner din Aqaba de gravitatea situaţiei. Un aşa-zis călător japonez [va urma] ne avertizase în Wadi Rum [şi eram în deşert, fără acces la nimic] să nu mergem în Eilat, căci Isis ar fi ameninţat că va organiza următorul atentat acolo.

Ne-am dus. Am trecut de percheziţii. Au fost foarte stricţi. Apoi, la paşapoarte, ştiam de la o bună prietenă de interogatorii. Marcel, pentru că nu prea ţine minte nimic, s-a cam bâlbâit, a părut nesigur şi l-au invitat să stea pe o băncuţă. Eu am trecut în 2 minute, dar am întrebat dacă pot aştepta împreună cu el. Mi s-a răspuns că pot, dar că pot prea bine să şi plec. Sunt aşa de bine pregătiţi, îţi studiază pupila, mimica, tot, absolut tot. Iar ei nu schiţează nimic. Ies la ţigară şi ascultă tot ce vorbeşti. Te studiază şi te studiază din nou. Marcel a fost chemat într-o cămăruţă şi interogat din nou. Bineînţeles, pe tema Iran. Eu am crezut mereu că nu intri în Iran dacă ai fost în Israel, şi nu invers. După ce a ieşit, au găsit numerele de telefon de la birou [şi a trebuit să le confirm, notându-le pe o foicică] şi faptul că suntem asociaţi la firmă. Stăteam şi mă gândeam cu groază dacă nu cumva sună pe la mine pe la birou, dacă tata mai e acolo, dacă îşi va face probleme... La un moment dat, pe lângă toţi oamenii care treceau [unii super-drăguţi, ca doi portughezi care ne-au încurajat şi îmbrăţişat], a apărut un neozeelandez care fusese şi în Liban. Lui Marcel i-au dat drumul după 2 ore. Pe el însă l-au ţinut 3.

 

Nu pot spune că m-am simţit în nesiguranţă în Israel. Din contră. Doar că mi s-a părut ciudat, după Shabbat, când tinerii se reîntorceau la unităţile militare, să văd atât de mulţi militari pe străzi, în autobuze, în autogară. Femei şi bărbaţi care adormeau lângă mine cu mitraliera la purtător. „Normal”, aşa mi s-a spus că este, nici nu se pregătea nimic, nici nu se prevedea nimic. Cu toate acestea, civilii cu Uzzi-uri de gât tot mi se păreau înfiorători. Şi a fost ciudat să fim controlaţi cu detectorul de metale la intrarea în autogară şi/sau mall şi legitimaţi de fiecare dată.

Apoi, în nordul Israelului, după o aşteptare de 1 oră şi jumătate, autobuzul a trecut pur şi simplu pe lângă noi şi nu a oprit. Eram la vreo 60 km de graniţa cu Siria. Şi mai aveam vreo 9 km până la cazare. M-am enervat. Crunt. Ştiam cumva că urma şi asta după câteva zile de miere. Nici măcar gazda noastră nu a putut să ne ofere o soluţie mai bună decât mersul pe jos + autostopul. Mi-am scos sandalele şi am căutat prin întunericul de la marginea şoselei bascheţii prin rucsac, şosete nu am găsit, aşa că mi-a dat Marcel una din perechile lui. Şi am început să mergem, cu frontala pe cap, eu înjurând de mama focului. După vreo 3 km, am făcut o stânga pe nişte coclauri unde era întuneric-beznă şi se auzeau zgomote ciudate. Eu – din furie şi inconştienţă, cred – nu schiţam niciun dram de frică, rânjind doar la trecerea încă unei maşini care nu oprea. Au fost 19. A 20-a doar a oprit. Cât aş da-o încoace şi-ncolo, în Iordania ASTA nu s-ar fi întâmplat. Să li se rupă atât de mult atât de multora de noi.

Şi, ca să terminăm totul apoteotic [ce-mi mai place cuvântul acesta!], nici măcar ieşirea din Israel nu a fost simplă şi ne-a făcut să ratăm şi vizita la situl arheologic Jerash. După nişte sume ruşinos de mari cerute de taximetrişti ca să ne ducă cei 5 amărâţi de km până la graniţa cu Iordania, am zis să facem autostopul. Ne-a luat un băiat, unul dintre puţinii israelieni simpatici pe care i-am cunoscut, şi ne-a dus o bucată de drum, de la care ne-a sfătuit să nu mergem pe jos, ci să continuăm cu autostopul. „Nu e sigur.” Ce mi-a plăcut a fost că ne-a mulţumit el că noi, fiind în vacanţă, i-am dat şi lui sentimentul de vacanţă. Intrigant a fost că, deşi singurii vecini cu care se înţeleg, i-a numit pe iordanieni „şerpi” atunci când i-am spus că ne-am simţit mai bine în Israel. Bine-bine, după standardele cu care sunt obişnuită, nu m-am simţit în niciuna din ţări. Interesul mi-a părut că a purtat fesul în Iordania, în timp ce în Israel am simţit o reţinere mare şi o lipsă de implicare pe care am mai întâlnit-o doar în nordul Europei. Eu caut altceva.

La ghişeul de paşapoarte, după ce am bodogănit vrute şi nevrute la adresa duduii de la ghişeul bancar [şi care încerca să mă convingă de faptul că taxiul până în Irbid este 50 Jod, când eu ştiam că-i 15...], din nou clasica întrebare „Ce aţi căutat în Iran?”. Fusese de ajuns. Aşa că, cu tupeu-mi caracteristic, am răspuns şi eu la întrebări în dorul lelii. „Am călătorit” „Teheran?” „Nu numai, am fost vreo 5000 de kilometri prin toată ţara.” „Şi cum a fost? Peisaje frumoase?” „Foarte. Este o ţară superbă şi a fost una dintre cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele.” [o întinsesem cât putusem, ar fi trebuit să adaug ceva şi despre oameni, ar fi cazul să nu se mai trăiască cu convingerea că e vreun „bau-bau” pe-acolo] „Mâncarea bună?” „Da, însă asta din urmă mi-a plăcut mai mult în Israel.” Un om sincer. Asta voi fi mereu. Mi-a zâmbit, mi-a ştampilat paşaportul şi mi l-a înmânat.

A fost o experienţă din care am învăţat multe [foarte multe în ultimele săptămâni despre cultura islamică] şi vă încurajez să mergeţi în zonă, să vedeţi dacă vă place şi dacă vi se potriveşte. În clipele mele de furie cred că am scos pe gură ceva de genul „îşi merită soarta”, însă ce vreau, de fapt, să spun este că tonul face muzica. Până la urmă, tot în noi, oamenii, stă schimbarea. Schimbarea perspectivei, a felului de a acţiona, a modului în care îl privim pe cel de lângă noi. Fără superficialitate sau superioritate. Lumea poate fi mai bună. Ajunge să ne străduim şi să vrem să o facem aşa.