Despre Antalya, cliff diving şi idei de călătorie

Vă scriam în episodul anterior că venise rândul sudului Turciei şi urma să vă spun şi de ce.

Urmărim de ani buni săriturile de pe stânci (cliff diving). Bem spre deloc Red Bull, însă îi admirăm mult pe Cătălin Preda şi Constantin Popovici.

Dacă totul a pornit ca o dorinţă să mai participăm la o etapă a sezonului 2024 (urmează să vă povestesc şi cum a fost la Mostar), am văzut-o şi ca pe o posibilitate să ne reîntâlnim cu Cătălin, de care ne-am apropiat în Bosnia, apoi să îl cunoaştem pe Constantin personal şi să îi susţinem.

Din păcate, Cătălin s-a accidentat la Boston (etapa a doua) şi de atunci nu a mai putut concura. Noi aveam totul rezervat din iarnă, inclusiv biletele de avion, aşa că am mers.

Ştiam că urma să pierdem Runda 1, desfăşurată vineri, însă eram nerăbdători să urmărim Rundele 2+3 sâmbăta şi Runda a 4-a sau Finala duminică.

Ne-am organizat cum am putut de bine (eram foarte obosiţi căci aproape nu dormiserăm) şi am fost unde se descria pe site că ar trebui să fie concursul. Surpriză? Eram departe! Am văzut doar un ecran gigantic pe Plaja Konyaaltı ce transmitea competiţia, asta după ce am făcut o altă nefăcută, conducând în punctul central al Plajelor Konyaaltı. Am aflat că toate plajele din zona aceea sunt strânse sub acest plural.

Dă-i şi întreabă localnicii (asta după ce am parcat). Ditamai evenimentul, însă nu se prea ştia de el. Aş fi zis că nici nu se ţine dacă nu aş fi văzut uriaşul afiş vertical pe o clădire gigant în drum spre plajă.

Până la urmă, am auzit noi zgomot şi ne-am dus într-acolo (Atatürk Parkı). Cumva ne-am strecurat şi am ajuns pe un balcon de pe stânci, chiar unde era şi cameramanul competiţiei. Nu s-a văzut cel mai bine, însă a fost mulţumitor. Apa arăta în mare fel, în mai multe nuanţe de turcoaz. Ne-am întreţinut cu un pescar tare de treabă. Constantin nu a avut cea mai bună zi, însă au fost multe sărituri spectaculoase.

Aveam speranţe mari pentru a doua zi pentru el şi un loc pe podium (urcase de pe Locul VI pe V în cea de-a doua zi de competiţie). Văzuserăm o grămadă de caiace pe mare şi ne gândeam că ar fi fost o manieră faină de a urmări finala. Aşa că am încercat să închiriem două caiace sau măcar unul dublu. Cred însă că toate caiacele din Antalya fuseseră închiriate în acea zi. Nu ne-am descurcat, nevorbind turcă, negăsind locul de închiriere şi nereuşind să parcăm. Este foarte greu în acea zonă, iar stâncile sunt neîncăpătoare chiar dacă localnicii nu erau foarte interesaţi sau „prinşi” de sport, urmărind 3 minute şi plecând apoi. Comparând cu Mostar, nu a fost deloc ce trebuia. Noi am avut norocul să urmărim de la un restaurant finala; nici măcar nu am mai fost lăsaţi să pătrundem unde fuseserăm deunăzi. Iar Constantin a terminat etapa – cu câştigători surprinzători la Masculin – pe Locul VI.

 

🍴 Ce recomandări am pe partea de mâncare bună, bună tare în Antalya? (am fost surprinsă, recunosc, deşi iubesc bucătăria turcească)  

Venind dintr-o detoxifiere tare strictă şi asumată, am făcut un pic de pauză cât am fost în Turcia, însă nu totală, aşa că am prânzit pe la restaurante vegane.

• Ch’i for Life se spune că a fost primul restaurant vegan al Turciei; au un chef libanez şi mâncarea-i excelentă; acelaşi lucru îl pot spune şi despre ceaiuri (cel cu lavandă m-a cucerit) – sunt altfel. Primirea este minunată şi minunat este şi decorul, iar în complex se intră uşor, furnizându-vă numele; parcarea-i gratuită.
  
  
  
• La Salt atmosfera-i mai de familie; ne-am îndrăgostit de pisica de acolo şi ce mi-a plăcut a fost că erau reinterpretate feluri de mâncare turceşti în varianta lor vegană. Menemenul de tempeh (prima oară când am gustat!) a avut acelaşi gust ca un menemen tradiţional. Pâinicile din hrişcă sunt demenţiale, la fel şi băuturile cu dude.
  
  
  

Când vine vorba de desert în Turcia, eu nu pot spune „nu” şi, mai important, nu vreau. :D Aşa că am ajuns să încercăm chestii dulci şi delicioase din cel puţin două locuri diferite pe zi.

• Din ce am înţeles, Feyyaz Dondurma este o afacere de familie. Nu vă aşteptaţi la un loc luxos, ci mai degrabă la unul care ascunde surprize. Cred că aici am gustat cea mai tradiţională îngheţată turcească – dacă pot spune aşa –; aromele de mastic şi lapte ars m-au fermecat.
  
  
  
• Pentru un loc cu dulciuri mai moderne – şi nu toate tradiţionale –, mergeţi cu încredere la Sade Patisserie. Ingredientele folosite sunt de foarte bună calitate, oamenii de acolo – zâmbitori şi terasa – umbroasă. Profiterolul cu sosul bun turcesc şi tiramisù mi-au plăcut mult.
  
  
  
• Dacă doriţi deserturi clasice turceşti, o vizită la Nacaroğlu este ceea ce trebuie. Acolo găsiţi kadayıf, katmer, dar şi baclava „rece” cum o numesc ei sau baclava cu lapte. A fost preferata mea din tot ce am încercat la ei. Iar oamenii de acolo sunt de pus pe rană.
  
  
  
• La micul dejun ori doar pentru o vizită scurtă, preţ de-o cafea şi-un smoothie (recomand fructele de pădure), grădina relaxantă a Danjeh Coffee, aproape de mare, este perfectă. Nu rataţi biscuiţii săraţi cu susan.
  
  
  

Sunt sigură că nu prea puteam să dăm greş, însă pentru mine, care, la rându-mi, mă ocup şi cu preparatul mâncării, contează ca masa undeva să fie şi o experienţă. Să am parte de curăţenie, un cadru simplu dar atractiv şi relaxant, oameni faini.

• În prima seară în Antalya, am nimerit din prima la restaurantul care mi-a plăcut cel mai mult din toată călătoria, Salaş Balık. Am mâncat cele mai bune fructe, primite gratuit după masă, şi cel mai bun desert – katmerul minune, cel mai bun dulce servit de mine vreodată în Turcia şi unul dintre cele mai bune gustate în lume. Salata a fost incredibilă, iar Marcel a fost foarte mulţumit de peşte, acesta fiind specificul localului.
  
  
  
• A doua seară am găsit mai greu ceva care să ne placă întru totul, însă atmosfera de „acasă” de la Kaya Garden ne-a încântat! Grădina este, într-adevăr, foarte primitoare. Sunt specializaţi pe cărnuri, însă şi vegetarienii vor avea de mâncare berechet! Aşa de bună a fost mâncarea de vinete, că nu mă puteam opri din a nu a mai tot gusta-o, chiar de eram plină. Iar künefe pe care l-am împărţit cu Marcel a fost cel mai bun servit de noi în Turcia!
  
  
  

☽ Pe partea de cazare, nu am recomandări, însă mi-a plăcut zona unde am stat – în Lara. Este liniştită, curăţică şi ofertantă. Cam ca întreaga Antalya! Nu ne-a venit să credem cum un oraş-gigant este atât de aerisit!

 

🌊 Noi suntem cam simandicoşi când vine vorba de apă. Ne plac plajele mai atipice. Aşa că am ales Plaja Fener, ce oferă şi posibilităţi de sărituri de pe stânci, este gratuită şi frecventată mai ales de localnici. Experienţa de acolo a fost una dintre cele mai faine dacă stau să mă gândesc la toate locurile unde am înotat. E uşor murdărică şi treptele se urcă greuţ, însă energia locului este fantastică şi-i plin de pisici! Iar de vreţi să o vedeţi de sus, parcul lângă care puteţi şi parca oferă nişte privelişti încântătoare!

🚗 Distanţele-s mari. De vreţi să faceţi multe şi sunteţi plimbăreţi de fel, vă recomand închirierea unei maşini. În cazul nostru, a costat 88 EUR/4 zile + asigurarea, pe care o încheiaţi doar dacă doriţi (aveţi o poliţă şi inclusă), şi am putut returna maşina la Turtas chiar şi la ora 3.   

 

⛔ Ce nu recomand?

• Vizita la Duden. Cascadele-s frumoase, dar parcul este mizerabil (plăteşti parcare, plăteşti şi intrare – nu sunt sume astronomice, însă alegând să mergeţi acolo puteţi pierde vizitarea unui loc care chiar v-ar încărca). Şuvoiul turcoaz de apă întâlnit în drum spre cascade este mult mai impresionant decât cascadele în sine.
  
  
  
• Vechiul port. Plin de comercial, afacerişti, parcare scumpuţă; priveliştea de pe dig este frumoasă; în rest, nu pot să recomand neapărat o plimbare acolo (sau dacă alegeţi să mergeţi, măcar să ştiţi să nu zăboviţi).
  
  
  

𓇼 Şi, ca să încheiem într-o notă faină, aş dori să adaug că:

• Am reuşit, într-un final, să ajungem la Şcoala de Kırkpınar Recep Gürbüz după ani de zile în care participăm la festivalul din Edirne (şi susţinem sportivii din Antalya!). Din păcate, luptătorii erau plecaţi (a făcut un prieten de-al nostru săpături) într-un fel de cantonament, însă tot am reuşit să aruncăm un ochi.
  
  
  
• Una dintre cele mai faine chestii pe care le-am făcut în această călătorie a fost că am ajuns tam-nesam la o fabrică de rahat turcesc, mai exact la OsmanEfendi Lokum. Domnii şi doamnele de acolo, o familie, sunt minunaţi. Nu vorbesc decât turcă, însă ne-am înţeles. Cantitatea minimă a fost de 2 kg, se pot face cutii mixte, ne-au permis să şi intrăm să vedem cum se face rahatul, mirosea tare îmbietor, şi am şi degustat. 4 EUR am plătit pe kilogram. Mi-a luminat întreaga zi toată experienţa!
  
  
  
• La final, doresc să vă spun, ca mămică şi prietenă a multor pisici, că sunt multe şi în această parte a Turciei. Am oprit la un magazin pentru animăluţe (sunt la tot pasul!) să le luăm boabe, căci cele aduse de acasă s-au terminat repede. Nu am neglijat nici căţeii, şi pentru ei am avut bunătăţi.

 

Mi-a plăcut! Oamenii, cu toate că sunt conştientă că sunt veniţi din multe zone ale Turciei, par mai reci decât cei întâlniţi în nord. Când pleci din zona turistică şi mai bogată, vraja se rupe şi începe să fie dezordonat în jur şi să nu înţelegi ce s-a petrecut, însă Antalya în sine merită. Nici măcar Poliţia nu te opreşte când te vede oaspete!