Anglia şi de ce de abia am aşteptat să plecăm

Ultima oară fuseserăm în Anglia la finalul lui 2017. Londra rămăsese oraşul meu preferat, după Braşov, cu toate că prin anumite părţi ale lui se strecurase deja un iz de Orientul Mijlociu sau de Africa. De această dată, însă, la cum am văzut că au decăzut toate în Anglia, nici măcar în Londra nu mi-a mai venit să merg.

Dar s-o luăm cu începutul.

 

Mizeria-i de la stradă la autobuz

Pe tot drumul de la aeroportul Luton şi până la Bedford mi-a fost scârbă să îmi ţin rucsacul altundeva decât în braţe.

 

Copii violenţi

Am avut „plăcerea” să călătorim alături de copii de şcoală generală pentru o bucată de drum. La un moment dat, ca să înţelegeţi cât de rău a fost, şoferul a oprit autobuzul şi a urcat [era un double-decker] ca să-i liniştească. Ne tot plângem că generaţia noastră-i deconectată de la tot. Dar următoarea?

 

Unde sunt englezii?

La Bedford am schimbat autobuzul. Dacă drumul spre centru a fost cât de cât „englezesc”, centrul în sine arăta mai degrabă a alte continente, deşălat, plin de aceeaşi mizerie menţionată anterior.

 

Oameni ciudaţi din toată lumea

Cât am aşteptat autobuzul, am avut cum să observ lumea. Felurită, amestecată, absentă. Cu căştile pe urechi cei mai mulţi, ca să fie şi mai absenţi [şi nu, nu era bucuria pe care o aveam noi când apăruse walkmanu’ în România!], căci de fericiţi se vedea clar că nu erau. Cu nişte haine aruncate pe ei, de parcă mi-aş fi tras pantalonii de somn pe mine, să merg pân’ la colţul străzii să îmi iau ceva. Puţin respect de sine!

 

Cambridge

Singura gură de aer proaspăt a fost Cambridge. Curat, aranjat, cu energie bună şi alt fel de oameni. Ne-am simţit bine, ne-am plimbat, ne-am odihnit... puţin, dar ne-a priit. Chiar şi pe ploaie.

 

Nici St Neots nu părea o idee rea

Cu apa, păsările şi târgul producătorilor locali de sâmbătă, se diferenţia de coşmarurile din ziua precedentă.

 

Apoi a urmat o pauză, reîntoarcerea fiind din Scoţia. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât regăsiserăm Scoţia, după 10 ani, ca una dintre cele mai exclusiviste destinaţii de călătorie din lume. Este extraordinar de scumpă! Dar impecabilă ca şi curăţenie, felul în care eşti primit şi peisaje.

 

Mizeria din apartamentul din Luton

A fost atât de mizerie cum în puţine locuri din lume am găsit. A doua zi nu am mai stat. Am putut adormi numai imaginându-mi că sunt într-o altă parte. Ne-a dat omu’ banii înapoi, el spera la nicio recenzie. Dar eu nu pot lăsa oamenii aşa [am ajuns noaptea, ne-a întârziat avionul, însă ziua părea totul şi mai macabru; cred că pe hol covoarele nu fuseseră curăţate de luni bune]! Cu păreri date de prieteni de-ai lui pe booking.com [care nu au vrut să îmi publice fotografiile, că deh, le stric businessu’, aşa că le-am explicat că relaţia noastră s-a încheiat]. Să se mai termine şi cu globaliştii aceştia, că m-am săturat!

 

Mâncarea şi apa

Am avut tot timpul cât am stat prin Anglia sinusurile inflamate [semnul meu că-s multe otrăvuri în aer, apă şi mâncare]. Mi se pare oricum că aproape orice mănânci e fad, are prea mult ulei şi, la finalul mesei, parcă a fost doar ca să ai ceva în stomac. Apa este oribilă ca şi gust, foarte acidă.

 

Românii din Călăraşi

Am întâlnit români în această călătorie. Unii nu doreau să îşi recunoască situaţia rea din Anglia. Cei mai mulţi au fost prezenţi, cu dor de casă. Era clar că unii dintre ei aveau investiţii din care cu greu se putea ieşi, însă nimic nu este imposibil când îţi doreşti ceva. În cazul acesta, să revii acasă. Cel mai bine cotat loc cu dulciuri din Luton este al unor români. Tare de treabă oamenii şi fac nişte bunătăţuri!... Nu ştiu de unde îşi iau ingredientele, însă bucatele au avut gust!

 

Pe autostradă nu vezi nimic de copaci

...ceea ce îţi induce o stare de şoricel prins în cursă [mie, cel puţin, sentimentul acesta mi l-a trezit drumul spre Brighton]. Ocolitul Londrei pare să nu se mai sfârşească, Marcel nu dorise, până la urmă, să mergem la White Cliffs of Dover [că citise el că devenise foarte comercial şi că nu te simţeai liber acolo].

 

The Ladies from Bangkok

...nici Brighton se pare că nu fusese o alegere prea strălucită! Prăfuit, dezordonat, decăzut... Iar ca manifestări artistice, ceea ce vedeţi mai sus. Doar că un pic modificat. Ziceam ceva despre decădere... am avut prieteni gay, însă tot sunt de părere că nu se nasc, ci devin aşa. Să tot fluturi steagul unei cauze înaintea ochilor cuiva, ei bine... tu eşti cel ce contribuie activ la aducerea ei în derizoriu.

 

Nu am putut opri să ne luăm o îngheţată

Ca să mai piperăm un pic „iadul pe pământ”, viaţa aşa cum o ştii îţi este îngrădită. Parcarea (la preţuri exorbitante!) era atât de departe de unde ne doream şi noi să ne luăm o îngheţată, că am renunţat. Energia oraşului era de un circ din acela cu personaje bizare. Totul artificial, totul de faţadă. Nu am mai vrut să vedem nici căsuţele colorate de pe plajă! Am parcat neregulamentar [mă mir că nu ne-a făcut nimeni observaţie, că mulţi oameni de acolo parcă numai pârâcioşi şi isterici îşi doresc să fie!], a fumat Marcel o ţigară şi duşi am fost! Să nu uit să spun de politica cel puţin interesantă la închirierea de maşini. Nu ai kilometri incluşi în cele mai multe dintre cazuri. Adică o iei şi te uiţi la ea.

 

Saltdean

Am plecat la ţară. Am zis că o fi mai bine, mai ales că şi aici erau nişte stânci albe.

 

Natură – cu protecţie!

De atâtea ori, în articolele mele, am ţinut să subliniez ce minunat este să mergi să faci ce vrei, să te simţi bine, să te deconectezi – în ţări precum Bosnia, Albania, chiar şi Iran ai acest sentiment! Cel mai puternic este însă în ţara noastră. Este minunat să nu te uiţi la mare printr-o plasă.

 

Cei mai mulţi localnici sunt în altă lume

Într-o bulă, însă nu în sens pozitiv [dacă îmi este permis]. Vorbeşti cu ei, îţi răspund politicos, dar în afara subiectului. Adică totul este „Lovely!”, cu pretenţii, dar cam acolo se încheie conversaţia [aşa am păţit la o cafenea din satul respectiv]. Am putut observa apoi pe drum cum oamenii merg cu capul plecat. Am avut senzaţia că sunt înconjurată de roboţei, că umanul s-a dus!

 

Fuga pe dealuri!

Am zis să mai încercăm o evadare – tot încercam să nu mai dau de energia aceea dubioasă. Am plecat în Rezervaţia Surrey Hills. Nici nu se compară cu ce-i la noi [oricum Anglia-i fadă ca peisaje, din ce am văzut eu], însă a fost verde, a fost un leagăn în pădure, am trecut prin orăşele vechi negustoreşti, decăzute şi ele, însă.

 

Oameni livizi

Chiar înainte să facem scurta drumeţie pe deal, ne-a abordat un domn. Era livid. Mi-am amintit cum şi proprietarul ce ne dăduse banii înapoi era la fel şi cum mai văzusem mai mulţi pe stradă. Pentru mine a fost o premieră. Un alb de var, pielea zbârcită, dinţii căzuţi... de la ce otrăvuri? Droguri, băutură, o combinaţie? Sau mai recetul ser?

 

Grădina minunată

Până la urmă, locul unde mi-am tras sufletul (şi cred că şi Marcel!) a fost grădina unui restaurant thailandez. Mâncarea a fost foarte bună, atmosfera – văratică! Plecam acasă în curând. P.S. Recomand această cazare din Dunstable pentru cei care zboară în/din Luton.

 

 

La final, permiteţi-mi un buchet de trei sfaturi către toţi cei cu aceleaşi simţiri din Anglia:

Dacă aveţi proprietăţi în România, nu vi le vindeţi! Occidentul a căzut deja.

Nu vă uitaţi rădăcinile! Fiecare naţiune este specială în felul ei, însă nouă ne-a rămas şi sufletul.

Reveniţi acasă dacă puteţi şi dacă vă puteţi încheia socotelile acolo. Acasă este altfel şi o ştiţi. ♥

 

Intenţia nu a fost să jignesc românii care se simt bine în Anglia, ci mai degrabă să îmi explic şi mie de ce de abia am aşteptat ora decolării spre Braşov. „Aici sunt numai hoţi şi cerşetori” îmi răsuna încă în minte.