Instagram Follow me on Instagram
View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 26 February 2018

De ce mi-a fost frică de moarte în Rwanda



Asta este situaţia: am fost atrasă iremediabil de continentul care este, probabil, considerat drept cel mai periculos dintre toate şi convingerea că există o legătură puternică între mine şi aceste tărâmuri s-a consolidat la finalul anului trecut. „Şi nu ţi-a fost frică?” am fost întrebată, de multe ori.
„Poate că ne e frică, în fapt, doar de ceva ce nu cunoaştem”, aşa că am încercat să nu plec cu preconcepţii, nici măcar legate de Genocidul care nu este foarte îndepărtat de zilele noastre.
Eu cred în Dragoste şi în Bunătate. Mă gândesc, în primul rând, la lucrurile pozitive, şi nu la cele negative.
Eram entuziasmată, cum sunt întotdeauna! L-am întrebat chiar şi pe cel care ne-a fost ghid şi gazdă, pe lângă Lacul Bunyonyi, dacă fusese în Rwanda. A dat din cap.
-        ...şi, cum a fost?
-        Nu mi-a plăcut. Oamenii sunt timoraţi. Parcă ar trăi încă sub imperiul a ceea ce s-a întâmplat. Este foarte multă poliţie pe străzi, parcă vor să preîntâmpine să nu se mai întâmple ceva.
L-am privit sceptică, pentru că vreau să testez mereu lucrurile pe propria-mi piele.
Aşa că am trecut frontiera cu peripeţii – cum, vedeţi aici, sub „Are you a diva?” – şi am sperat că în seară lucrurile se vor fi liniştit. Fără semnal de niciun fel însă şi cu localităţi pe care nu le aveam pe harta noastră prea slab încărcată pe telefoane, am oprit la o benzinărie, până la urmă, cu tot peisajul deluros de-acum în spatele nostru. Cu paznicii armaţi eram obişnuită. [Rwanda a trecut de ceva timp la engleză ca limbă oficială, lăsând franceza prăfuită în urmă şi conducătorii susţinând că le limitează progresul economic, înconjuraţi fiind de ţări vorbitoare de engleză, cu excepţia Congoului.]
Am fost ajutaţi şi trataţi frumos. Marcel s-a întors chiar cu o hartă scrijelită pe o bucăţică de hârtie. Unul dintre angajaţi ştia chiar unde era Kihinira şi unde se găseau plantaţiile noastre de ceai! Şi, pentru că eram aproape de capitala Kigali – Rwanda este o ţară micuţă –, am fost nevoiţi să facem cale întoarsă şi, la un moment dat, o curbă. De acolo s-a rupt filmul. Pentru că drumul era prost, ne-am întors în satul din care cotiserăm. Nu era nicidecum atmosfera liniştită din Uganda, oamenii păreau agresivi şi se apropiau incredibil de mult de noi şi de maşină.
Se făcea tot mai târziu, aşa că, într-un final, am luat-o pe drumul acela prost în sus. Părea că se înfundă, dar am dat de un oraş în vârful dealului. Era Byumba, aveam să aflăm. Încă de la început, mi s-a părut incredibil de bizar. Mă uitam parcă prin oameni – şi ei prin mine. Încercam să comunicăm cu ei în engleză, franceză – nimic. Râdeau de noi, ne râdeau în faţă! Alţii păreau efectiv fumaţi. Şi vorbeam de o localitate cam cum ar fi Codlea pentru Braşov, şi care găzduia o fabrică de ceai cu renume internaţional!
Am ajuns într-o giratoriu care arăta ca centrul oraşului. Oamenii se mişcau cu încetinitorul şi se uitau lung la noi, la maşină... Am oprit din nou la o benzinărie şi un om pe care parcă a fost menit să îl găsim acolo ne-a explicat ce şi cum, iar ceilalţi au continuat să se uite prin noi. Nu am crezut vreodată că în vreun loc din lume mă va lovi într-atât de tare diferenţa dintre populaţiile constituente. Unii incredibil de inteligenţi şi săritori şi ceilalţi lenţi şi limitaţi – şi o spun cu tristeţe.

Am plecat şi, la un alt giratoriu, am dat de un indicator către Sorwathe Tea Factory. Aşa că am apucat-o cu speranţă pe un drum bun, dar acesta s-a înrăutăţit, aşa că am oprit din nou să întrebăm localnicii care umblau pe margine. Au început să ţipe şi să bată cu pumnii în maşină, aşa că... duşi am fost. Aveam senzaţia că urcăm tot mai mult. Eram convinsă că peisajul era fantastic, însă motivele mele de îngrijorare depăşeau această idee. Tremuram deja foarte tare. Tensiunea era mult prea mare şi venea din toate părţile. Şi în zare fulgera. Iar, cu pământul acela argilos pe sub roţi, nu ne vedeam bine. Am trecut de o carieră în dreapta noastră, apoi de un alt sat, unde nu ne-a lăsat inima să coborâm şi să întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun. Trecuseră mai mult de 25 km.

A urmat un punct – aşa cum apare mai mereu în viaţă – unde am decis să ne întoarcem. Eu tremuram şi mai tare şi nu mă puteam controla. I-am mărturisit lui Marcel că niciodată nu îmi fusese atât de frică în viaţa mea că mi-ar fi dat cineva în cap, că totul se putea termina. M-am mai liniştit de-abia când am dat de drumul asfaltat, înainte de intrarea în Byumba. Planul de rezervă era să mergem la aceeaşi benzinărie şi să întrebăm de o cazare, căci vorba lui Marcel, nu era foarte înţelept să parcăm undeva şi să dormim în maşină.

În oraş era pană de curent. Arăta ca o aşezare aflată la graniţa dintre Vestul Sălbatic şi începutul unui film de groază. Dar cel care ne ajutase anterior ne-a mai scos o dată din bucluc. Ne-a recomandat o pensiune aflată în apropiere. Am găsit-o greu. Marcel a intrat să întrebe şi a venit fericit că se rezolvase. Doar că, atunci când am intrat şi eu, ni s-a comunicat că nu putem împărţi aceeaşi cameră dacă nu dovedeam că suntem căsătoriţi.
Eram stupefiată! Niciodată în Iran – care pare bau-bau pentru toţi – nu se pomenise măcar de asta. Am izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, am ieşit şi lacrimile acelea veneau ca reacţie la tot ceea ce îndurasem, pentru că de multe ori eu simt nevoia să dau afară tot ce-i rău.
Recepţionerul a venit după mine şi a părut impresionat de ce vedea. Aşa că ne-a lăsat să dormim împreună.
A doua zi, după duşul din baia în care toate se prăbuşeau, stam şi priveam o emisiune legată de creştinism, în franceză, a unui post din Coasta de Fildeş. Personalul continua să fie drăguţ, preparându-mi o omletă vegetariană în absenţa altor variante de mâncare potrivite pentru mine.
Nu mi se legau lucrurile în minte, nu înţelegeam nimic. Nici acum nu înţeleg ce interese ar avea cineva să ridice în slăvi o ţară în care sunt astfel de situaţii, în care tu nu eşti, în fapt, în siguranţă sau nu ţi-o garantează nimeni. Se spun foarte multe minciuni în scrierea de călătorie. Din păcate. Trebuie să învăţăm să decantăm şi să ne ascultăm instinctele. Să găsim acele voci cărora să le dăm cu adevărat crezare.

Am găsit şi fabrica de ceai şi a fost o experienţă tare faină. Singura din Rwanda.

Apoi m-am bucurat. Plecam.
Acum o săptămână, soldaţii rwandezi au invadat Congo.     

No comments:

Post a Comment