Rufus şi Peticel

 Am vrut să-mi transpun în cuvinte aceste gânduri în ultima zi a anului trecut – mai ales că ar fi fost şi ziua mamei, care a apucat să îl cunoască şi îmbrăţişeze pe Rufus –, însă nu am găsit cuvintele potrivite.

Încerc astăzi.

Scriu pentru mine, pentru că vreau să rămână scris, chiar dacă în inimă va rămâne mereu.

 

Era iarnă când a ajuns Rufus în casa noastră. A fost greu la început, Pancho a noastră nu l-a acceptat. Am făcut ieşiri la joacă pe teritoriu neutru (baia) J pentru o lună şi au locuit unul lângă altul pentru a se obişnui cu mirosul fiecăruia.

Prima zi a lui Rufus la noi, februarie 2021

Apoi, însă, nu i-a mai dat drumul. Ba dormea pe el, ba alerga alături de el, ba se înfruptau amândoi din bunătăţurile pe care le primeau.

Rufus si Pancho in ultima zi a anului 2019

Pancho s-a înmuiat… căci nu ar fi putut fi altfel înaintea unuia dintre cele mai iubitoare animăluţe întâlnite de mine, când doar privindu-l în ochişori îţi dădeai seama de blândeţea lui fără de seamăn. Iar Rufus a învăţat să fie mai curajos, să sară, să se spele în nisip şi să ronţăie rămurele pe care le-am tot primit mai ales de la părinţii lui Marcel la curăţarea pomişorilor.

Un Rufus adormit in noiembrie 2017

M-am bucurat să îi ştiu împreună cât eram plecaţi în călătoriile noastre şi, la reîntoarcere, îmi îngropam faţa în blăniţele lor, de dor.

La reintoarcerea din Egipt (decembrie 2020), cu Rufus si Pancho

Şocul a venit în urmă cu aproape doi ani, când am fost cu Rufus pentru prima dată la veterinar, căci nu mai mânca. I-a descoperit o problemă dentară (pe care o bănuiam… o ocluzie). Ar fi trebuit să mănânce mai mult fân, dar nu fusese obişnuit.

Anestezia am hotărât că nu ar fi fost o soluţie, pentru că exista riscul ca Rufus să nu se mai trezească, iar această alegere noi nu am putut-o face în locul lui. Am ales să trecem peste crize cu vitamina C, curcuma şi multă răbdare. A fost greu, dar frumos. Au fost suişuri şi coborâşuri. Acum, înainte de final, ajunsese tare slăbuţ, însă tot ronţăia cu bucurie câte-un biscuit Tuc – pentru că erau printre puţinii pe care îi putea mânca. Saliva mult din cauza dinţişorilor, aşa că îl uscam aproape în fiecare zi. Bea apă multă – îi plăcea cu precădere în baie – şi rodea bulgăraşi de sare.

Rufus infruptandu-se din sare in iulie 2021

Sfârşitul lui a venit pe neaşteptate, cu toate că noi ne obişnuiserăm cu lupta şi am fi dus-o mult şi bine. Pentru că l-am iubit din tot sufletul. Nu am simţit nevoia să povestesc ce s-a întâmplat, pentru că, aşa cum i-am spus şi lui Marcel, „voi sunteţi familia mea”.

Ne lipseşte… ne lipseşte atât de mult! ♥

 

Acum Pancho îl mai are doar pe cel care a fost minunea anului trecut: Peticel. Îi povesteam prietenei mele celei mai apropiate din Iran cum, de la început, când Peticel avea doar 10 zile şi ne întorseserăm cu el din Crişana, unde ne sărise în faţa bicicletelor, speram să fie acceptat de familia noastră de chinchilluţe. A fost din nou greu, au fost încercări, însă am ajuns o familie cu toţii. Peticel chiar l-a muşcat de faţă (drăgăstos) pe Rufus cât se jucau împreună în baie – şi am ştiut de pe-atunci cât de important a fost acest gest pentru că şi pe mine mă muşcă de faţă în fiecare zi cât ne jucăm.

Prima noapte dormita impreuna cu Peticel, in Apuseni (iunie 2021)

A fost şi Peticel foarte afectat după ce a murit Rufus. L-a căutat prin casă şi doarme de atunci în transportorul lui. Însă bucuria mare este că în fiecare zi iese la joacă alături de Pancho. Ţine foarte mult la ea şi, după cum a concluzionat şi prietena mea din Iran, mi s-a împlinit dorinţa.

Pe nesimţite.

Chiar şi tata este topit după Peticel şi petrece cât de mult timp poate alături de el.

Peticel cu ochii pe tata in Muntii Macin (decembrie 2021)

Noi facem de toate – mâncăm împreună /din toate prăjiturile şi pâinicile vrea să guste!/, facem duş împreună, dormim împreună, ne jucăm cu spuma în cadă, punem haine la loc şi la spălat… avem şi momente când ne ciondănim, însă ne împăcăm întotdeauna.  

Uite-asa "sterpelim" biscuiti facuti de mami (final de iulie 2021)

Sunt ani de când nu am mai iubit o fiinţă cum îl iubesc pe acest blănos pe care îl ducem pe unde putem cu noi. Are un rucsăcel în care îi place foarte mult să călătorească şi a învăţat de mic să umble-n lesă. Urcă pe munte, am fost şi cu canoea, îi place să fie afară cu noi… iar apoi doarme neîntors, uneori în acelaşi rucsăcel. J După tată’su miaună a pagubă oricând dispare din casă şi îi iese în cale când aude uşa. Nu am crezut că îl voi vedea pe Marcel atât de bucuros să aibă cu cine se juca şi să împartă un peşte.

Peticel fata in fata cu capritele pentru prima oara, in septembrie 2021

Un alt suflet pereche din trecutul meu obişnuia să îmi spună, ştiind că pentru mine o prietenie reprezintă implicare totală: „The best kind of friend is the kind you can sit on a porch swing with, never say a word, then walk away feeling like it was the best conversation that you ever had”.

Cam aşa mă simt eu cu Peticel, când stăm pur şi simplu şi ne privim. Verde şi albastru. Povestea noastră va continua. O ştiu. ♥ 

Joaca pe terasa la inceput de iulie 2021

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.