5 elemente de neuitat din Esteros del Iberá

Am ajuns din întâmplare să îmi doresc să explorez Esteros del Iberá, a doua cea mai mare zonă umedă de pe planetă, mai redusă în dimensiuni decât Pantanalul brazilian, dar mai mare decât Delta noastră. Au contribuit la această aventură faptul că planul iniţial, de a vizita Brazilia, Peru şi Bolivia, a căzut, fiind înlocuit de varianta Brazilia-Argentina-Paraguay.

Având în vedere că cele 8 zile pe care urma să ni le petrecem în Argentina nu ne-ar fi permis să ne îndepărtăm prea mult de partea nordică, învecinată cu Brazilia, ne-am pus pe căutat. Şi am descoperit acest loc, care m-a fascinat încă de la început şi pe care am început să îl numesc, cu o afecţiune vădită, „raiul animalelor”. Iar ideea că acolo urma să văd unele dintre animalele mele preferate în libertate – şi vorbesc aici despre capibara – îmi dădea efectiv aripi.

Nu o să vă povestesc acum despre aventurile prin care am trecut ca să apuc să adorm în liniştea contagioasă a cătunului Carlos Pellegrini, ci o să încerc să vă delectez cu 5 elemente care mi-au marcat şederea acolo. Pentru a vă putea identifica cel mai bine cu situaţia noastră, luaţi în considerare că aveam un singur magazin în cătun, că ne găseam la 200 km (foarte greu accesibili) de orice altă urmă de civilizaţie şi că nimeriserăm în plin sezon ploios.

1. Cum a fost fără curent electric? Fain, dar la un moment dat a început să mă enerveze. Nu aveam curent în vreo 2 rânduri pe zi. Programul de oprire era unul fix pentru generator, dar se mai întâmpla ca funcţionarea să fie întreruptă în caz de furtuni puternice (de care am avut parte în aproape fiecare zi). Pe durata acestor întreruperi şi mai ales când era foarte mohorât, turna cu găleata sau se însera, nu puteai face mare lucru, căci nici măcar semnal la telefonul mobil nu aveam. 
2. Care a fost primul gând care mi-a trecut prin minte când restaurantul [unul dintre puţinele] în care luam cina a rămas fără curent electric? „Ce romantic!” Doar că până s-a gătit mâncarea, s-a aşternut noaptea peste cătun şi a trebuit să orbecăim în picioarele goale (căci noroiul era atât de mare încât te afundai în el), cu o mini-lanternă pe care o împrumutasem de la proprietarul restaurantului – şi pe care nici până-n ziua de azi nu am dus-o, spre ruşinea mea, înapoi –. Noroc cu licuricii care ne-au arătat drumul spre casă!
3. Cine mi-a salvat viaţa? Ei bine, iubitul meu!
   
   Poate că exagerez un pic, dar nu cred că ar fi fost o situaţie prea fericită pentru mine dacă aş fi călcat pe scorpionul care a apărut pe nepusă-masă pe unul dintre şlapii mei, lângă patul în care dormeam. Izolaţi cum eram, fără spital în apropiere sau mijloace de transport rapide 200 km la nord sau la sud, putea deveni grav. 
4. Unde mi-am satisfăcut pofta de a vedea animalele mult visate? Ei bine, nu a fost în plimbarea cu ghid şi cu barcă prin zonele mlăştinoase, după cum m-aş fi aşteptat, ci într-o explorare pe cont propriu a pădurilor-galerii, într-una din puţinele zile când drumurile înnămolite ne-au permis-o.
   
   Să fii la 3 metri de un jacaré (caiman), pe care să îl dezorientezi prin crengi de copac aruncate în juru-i pentru a salva un capibara inconştient, care se apropiase prea mult, să vezi maimuţe urlătoare jucându-se deasupra capului tău şi să ajungi să atingi ţepoşii capibara sunt experienţe pe care nu cred că un îndrăgostit de animale le-ar putea uita cu uşurinţă.
5. Când mi-am dat seama că Esteros del Iberá îmi va lipsi? Au fost două momente.
   
   Primul a fost cred că cea mai frumoasă partidă de călărit a vieţii mele, alături de Manzana, rotund ca un măr, care nu se oprea din mâncat, prin mlaştinile, colbul şi pământul roşu al zonei, cu papagalii sălbatici ce ne-au fost tovarăşi. Al doilea a fost ultima seară petrecută acolo, pe terasa din spatele casei închiriate de noi, care dădea înspre un lac plin de piranha, care mi-a oferit nişte apusuri splendide, în sunetele discrete ale păsărilor vecine. Am realizat, în acel moment de sfârşit de martie şi în aerul ce nu mai era torid, ci răcoros, că vara argentiniană luase sfârşit şi că venea toamna.

Aceste rânduri mi-au dat ocazia să retrăiesc momente de care mi-e dor şi la care sper să mă reîntorc într-o bună zi, cu cineva drag, căci acest loc izolat şi prea puţin cunoscut chiar şi de argentinieni merită explorat, fără doar şi poate, pentru senzaţiile unice pe care le poţi experimenta acolo.