India… mea

Ce mi-a plăcut cel mai mult în India? Romul.

[şi cu asta cred că am spus tot, nu ştiu de ce mă mai obosesc să scriu minunăţia asta de articol; o fac pentru că vreau să dau afară tot ce India mi-a băgat rău în suflet; luaţi-o ca pe o refulare, dar una obiectivă]

De când ne-am întors [cu Marcel al meu am fost] (şi şi cât eram pe-acolo), am primit foarte multe burst-uri  de „Mamă, ce fain trebuie să fi fost (să fie)!”.

Pentru o experienţă care a semănat din multe puncte de vedere cu Brazilia 2011, când, la fel, toată lumea era „mamă, ai fost!” şi eu eram „da, dar nu mi-a plăcut”, pot spune acum, după perioada de decantare, că a fost printre cele mai proaste călătorii din viaţa mea, dacă nu cea mai.

Totul vine pe un fond bun, plin de speranţă: mi-am dorit toată viaţa mea să văd India, să simt India, chiar şi să iubesc India. Am plecat cu aşteptări mici comparativ cu modul pasional în care îmi trăiesc fiecare clipă, şi, cu toate astea, dezamăgirea nu a ezitat să-şi arate colţii mari. Nu zic, au fost şi momente frumoase, dar niciun wow care să mă zdruncine din temelii şi care să mă facă să simt fericirea de a călători la nivelul acela ameţitor la care sunt obişnuită. Ceea ce, zic eu, pentru aproape 1 lună şi în jur de 3000 km, e cam puţin.

Prietenilor mei de acolo şi oamenilor cărora le place India nu vreau să le cer iertare, pentru că nu este cazul – părerile sunt păreri şi nu pot schimba ceea ce simt în inima mea, însă ce pot să spun este că le respect versiunea opusă. Dar mă aştept să mi-o respecte şi ei pe a mea. J

Cum India este o chestiune atât de complexă, mă voi strădui să acopăr în acest articol toate aspectele care m-au frapat, încântat, oripilat – pe multe dintre care nu le voi uita niciodată pentru că mi-au intrat în sistem.

Oamenii. Se spune că indienii sunt printre cei mai prietenoşi oameni din lume. Unde?

La cum diverşi bloggeri şi călători prezintă situaţia, mă aşteptam ca iranienii, de pildă, să joace la pitici, ca experienţa mea acolo să fi fost răsturnată cu totul, într-atât de tare să mă fi cucerit poporul [şi, atenţie, v-am spus că am plecat cu aşteptări mici!].

De unde?! De la primele momente în India, când minunaţii de la ghişeul de control paşapoarte din aeroport nu au fost în stare să scoată singuri paşaportul din coperta în care era protejat şi m-au repezit, apoi de când unul dintre paznicii aeroportului din Mumbai [că nu am chef să le spun altfel pentru că nu merită!] ne-a dat afară de lângă scaunele ce se găseau pe lângă banda de bagaje, spunându-ne că putem liniştiţi găsi scaune şi afară [ne trăgeam şi noi sufletul şi încercam să găsim un wi-fi funcţional...], mi-am dat seama că nu e aşa cum se zice. Veţi spune că-s chestiuni mult prea mici, iar eu vă voi replica „Primul instinct nu m-a înşelat niciodată”.

În autobuzul spre Goa (16 ore), mi-am dat seama tot mai mult de faptul că sunt [eufemism] „rezervaţi” faţă de străini. Mai pe româneşte, nu îi interesa câtuşi de puţin persoana noastră. De-a lungul zilelor care au urmat, m-am convins că, într-un procent covârşitor, oamenii de rând cu care am interacţionat – şi au fost foarte mulţi, pentru că atunci când călătorim, nu ne pironim în patul de la hotel/pensiune/hostel/ce-o fi şi rămânem acolo – mi-au părut:

a) Răi – din ce puncte de vedere vă puteţi imagina: de la faptul că le e felul foarte serviabil, dar sunt foarte egoişti şi vor să îşi atingă mereu un scop care să le servească doar lor, la faptul că prefăcătoria asta când te văd doar ca pe o vacă de muls [„Eşti aşa de albă şi eu aşa de negru”] merge prea departe şi te încarcă grosolan [ca să nu zic mai urât] cu nişte sume pe care poporul lor nu le-ar plăti nici în ruptul capului.

b) Nepoliticoşi – rar am întâlnit bărbaţi care să mă ajute [sau să aibă intenţia] chiar şi să pun un bagaj mai greu într-un tuk tuk... [Mai degrabă îl ajutau pe Marcel :P] Ce să mai vorbim de întâietate la ieşirea înspre vreo uşă dinspre vreun autobuz/tren/avion... Se împingeau mai rău ca-n codru şi mai rău şi ca-n Paraguay [acolo ţin minte şi-acum că mă surprinseseră manierele lor... proaste].

Se scuipă peste tot, se râgâie, orice perete este o oportunitate perfectă pentru a urina dacă îţi vine [i-am zis lui Marcel că dezinfectez rucsacurile când ajung acasă; ajunsesem undeva pe la 6 sticle de Vanish]. Iar dacă îţi vine să faci şi altceva [mai solid], o faci şi p-aia în văzul lumii şi în mijlocul străzii. [Chiar dacă unii au toalete acasă.]

c) Înceţi la minte – inteligenţa este calitatea pe care o apreciez cel mai mult la un om, dar în această parte din lume, ea mi-a lipsit cam cum mi-au lipsit şi munţii pe care îi zăream mereu, la depărtare, în Iran sau în ţărişoara mea frumoasă. Vedeam prin ei. Se uitau în gol. Nu zăream nicio sclipire, nicio scânteie, nimic. Plat. Când am revenit în ţară şi am ajuns marţea la quiz, am fost tare fericită că aveam în sfârşit oameni care-mi înţelegeau subtilităţile, cu care puteam discuta şi râde fără să trebuiască să le desenez.

Numărasem, la un moment dat, 21 de oameni cu care am putut interacţiona şi care mi-au fost dragi. Ei sunt 1300000000 şi noi am interacţionat direct cu câteva sute bune. În Iran, în Albania, în Kosovo, în Bosnia, în Armenia, în Georgia, în Turcia, în Sardinia, din câteva sute, poate erau 1 sau 2 [sau nici atât!] recalcitranţi. Aici, aroganţa era la ordinea zilei. O aroganţă pe care nu am înţeles-o. Este absolut nejustificată. Ar trebui să fie înlocuită, cel puţin, de un respect pentru că te-ai străduit măcar să ajungi în ţara lor. Dar ce să te aştepţi de la oameni care nici măcar nu ştiau că o ţară pe nume „România” există pe Glob, iar alţii habar nu aveau dacă este în Europa sau în Asia [era, până la urmă, o chestiune de preţuri şi doreau să ştie dacă „suplimentul” de Europa trebuie sau nu aplicat]?

Da, există diferenţe de la stat la stat [noi am călătorit în 6 state – Maharashtra, Goa, Karnataka, Tamil Nadu, Puducherry şi Kerala] şi pot spune că în Kerala (şi în Puducherry erau relaxaţi) mi-au plăcut oamenii cel mai mult. Aveau privirile cele mai inteligente şi zâmbeau [ceva ce mi-a lipsit enorm în India şi am găsit doar la finalul călătoriei]. Şi, încă ceva, oamenii cu care-am click-uit cel mai bine se pare că se trăgeau din nordul Indiei; călătorind doar prin sud, am devenit intrigată de diferenţele acestea care par să rupă India-n două. Vorba unei franţuzoaice trecute prin multe, pe care-am întâlnit-o în Puducherry: „Nu este vorba despre sărăcie; şi în alte ţări din SE Asiei, oamenii sunt săraci-lipiţi, dar zâmbesc, zâmbesc în fiecare zi!”. Personal, cu cât ne-am apropiat mai mult de est (şi de Tamil Nadu), am constatat că oamenii sunt din ce în ce mai răi şi mai egoişti.

Invitaţii la mese în familie, la oameni acasă – care curgeau efectiv în Iran –, în India au fost practic inexistente. Chiar şi fotografii pe care să şi le facă ei cu noi au fost rare [doar în Fort Kochi ne-am găsit cu nişte tinerei care au vrut toţi câte-un selfie cu noi].

Iar femeile... ei, bine, mi s-au părut şi mai frustrate şi mai rele decât bărbaţii. Mă priveau, în mare, cu dispreţ. Cam cum mă priveau şi africancele întâlnite în Germania, la care eu mă uitam cu foarte multă admiraţie pentru felul în care erau îmbrăcate şi accesorizate şi pentru pielea lor frumoasă. Dar nu, ele văd doar o piele albă şi un cap blond, care le-ar putea suci minţile bărbaţilor lor. Cam aici intervine educaţia şi îşi spune cuvântul.

Acum, diferenţa dintre oamenii de rând şi cei educaţi este mai mare decât am întâlnit-o oriunde în lume. Mi-am făcut prieteni printre aceştia din urmă şi da, pot spune cu mâna pe inimă că aceştia sunt prietenoşi şi nu au niciuna dintre „calităţile” enumerate mai sus. Am râs cu ei de mi-au dat lacrimile, am împărţit mese, momente şi amintiri, am conturat visuri. Gândiţi-vă însă că astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile. Sunt o raritate pentru orice naţiune. Călătorul care vine la noi dă, în primul rând, de badea Gheorghe de la ţară, şi nu de fiul lui, mare profesor universitar. Ca idee.

Să nu uit, şi oamenii din Sri Lanka sunt săraci şi trecuţi printr-un război (care s-a încheiat de curând, în 2009!), dar sunt frumoşi, inteligenţi, curioşi şi săritori – unul dintre cele mai faine popoare pe care le-am întâlnit în toate peregrinările mele! Mândri şi nedornici să aibă capul plecat, încearcă să se descurce singuri, sunt relaxaţi şi se bucură de viaţă. Nu voi uita nicicând cum s-au ridicat nişte şcolăriţe super-simpatice într-un autobuz burduşit, ca să ne ofere locurile mie şi celeilalte albe care se găsea şi ea pe-acolo [o ucraineancă], ca semn de ospitalitate. Nu văd asta întâmplându-se în India.

Peisajele. Mai spectaculoasă decât ţara pe care tocmai am pomenit-o mai sus, cu wow-uri punctuale, dar totuşi plată ca şi schimbări bruşte de relief – aşa mi s-a părut India. Plecasem oricum cu ideea că va fi o călătorie culturală şi spirituală, nu una care să mă încarce din perspectiva naturii.

Ce mi s-a mai părut ciudat însă este faptul că, cu atât de multă natură de jur-împrejur, indienilor le e frică de orice – de apă, de înălţimi, de animale [lista poate continua]. La noi şi în munţi oamenii ştiu să înoate, sunt descurcăreţi. Am avut multe momente – mai ales ca femeie – când îmi luam nişte priviri când mă vedeau cu padela în mână, de parcă aş fi fost un extraterestru. „Da, sunt femeie şi nu mi-e frică de apă; înot, fac caiac...”

„Este periculos ce faceţi” ne-a spus un pescar când ne-a văzut în barca tradiţională în mijlocul backwaters din Kerala, momentul preferat al călătoriei. Le spui că ştii să înoţi, le spui că faci caiac whitewater, te cred numai când le furnizezi vreo fotografie pe vreo cascadă nebună şi atunci zic şi ei că eşti la fel de ţăcănit ca şi căderea de apă.

Mâncarea. Eu sunt vegetariană de 30 de ani, dar nu mănânc picant.

Într-adevăr, la treaba asta te ajută şi îţi reduc cantitatea de pişcăciune la un nivel pe care îl poţi duce, dar... pe mine tot nu m-a încântat. Sunt feluri variate şi mi-au plăcut mai cu seamă cele pe bază de cocos, dar, după mai multe zile, mi se păreau toate la fel... ca să nu mai zic de faptul că, la întoarcerea acasă, ce consideram eu iute, acum mi se pare light.

În plus, ce credeam eu că voi iubi la nebunie – idli (pâinici de orez) cu chutney de cocos... acum îmi ies şi pe nas. Plus că, au foarte multe sosuri (eu le spun „zemuri”) şi pentru mine este o dietă mult prea lichidă şi mult prea „focoasă” pentru ce temperaturi au ei pe acolo şi pentru cât de proaspătă ar putea fi bucătăria lor.

Legumele sunt doar fierte – pofteam după o salată cu legume cum doar în România există de nu mai puteam. Ne-am gândit noi că e din cauza faptului că prin fierbere se mai distrug din bacterii.

Fructele, multe dintre ele, aveau un miros specific. Eu am zis că put. Nu era mirosul frumos din Sri Lanka [unde am mâncat bananele vieţii mele!]. Mă gândeam cu jind că reeditez Brazilia, dar papaya – nici gând să semene cu gustul de acolo. Ce să mai vorbim de gustul de nucă de cocos – nici sucul şi nici miezul nu aveau dulceaţa din Brazilia.

Ajunsesem să caut gustări continentale şi să mă bucur de orice fărâmă de îngheţată [mai ales că nu au deloc o cultură pentru deserturi] ca să mă pot târî de la o zi la alta. Am mâncat chiar şi paste cu gândaci. Când eşti demoralizat şi vrei acasă mai mult decât ai vrut vreodată, ai nevoie de ciocolată în cantităţi mari.

Am rămas, totuşi, cu nişte highs, cum ar fi Banoffee pie-ul servit în Arambol sau chipsurile de manioc din sătucul unde am stat lângă Alleppey sau sucul de ananas, drogul nostru zilnic.

Atitudinea faţă de femei. Cât de curajoasă sunt, singură nu m-aş duce în India.

Clar, este mult mai greu să călătoreşti prin India ca femeie decât ca bărbat! Am călătorit şi prin ţări musulmane, dar eu aşa ceva nu am văzut. Când eram lângă Marcel, bărbaţii nici nu se uitau înspre mine şi/sau îmi cereau părerea, doar el era vizat, el era factorul de decizie. Eu eram, vorba unei prietene dragi, „decor”. Iar mie nu îmi convine această postură!

Nu îmi convine însă nici reversul medaliei – momentele când eram singură şi în care dumnealor se holbau la mine în cel mai libidinos mod posibil. Am avut o situaţie în care în ocean un individ m-a atins jos, invocând valurile care-l tot aduceau înspre mine; am urlat la el; ar fi trebuit să îl şi pocnesc. Am avut situaţii în care mă simţeam ca la teatru pentru că se strânseseră mai mulţi tovarăşi pe plajă când încercam şi eu să învăţ să fac surf; unul mă privea fix şi îşi lingea buzele. Am avut şi situaţii când, mergând pe stradă, mi s-a arătat înspre sâni, cu remarca „Good!”...

Nu vă gândiţi că umblam în mini şi decolteuri nebune. Şi tot îmi atrăgeam priviri dispreţuitoare din partea femeilor! Eram, de regulă, în pantaloni largi şi în bluze largi, dar, să îmi fie cu iertare, erau cu mânecă scurtă şi/sau fără mâneci pentru că în umezeala aceea, de 70-80%, când te schimbi uneori de 3 ori pe zi şi eşti tot ud, nu îţi arde de mâneci. Iar la plajă, chiar dacă ei nu folosesc costumele de baie, eu am unul, care oricum se usucă greu, darămite cum s-ar fi uscat pantalonaşii de neopren pe care i-am folosit în Iordania...

Am înţeles că ar fi şi periculoasă India. Eu nu m-am simţit neapărat în nesiguranţă, în afară de Mumbai şi de Chennai. Dar acestea sunt oraşe mari. În schimb, chiar şi în Puducherry – care era un oraş tare atipic şi care mi-a plăcut cel mai mult –, aveam o notă în cameră care ne sfătuia să ne întoarcem până la 22:30 la pensiune. Iar când am vrut să mergem la cinema şi să experimentăm viaţa cam cum este ea acolo, cu bune şi cu rele, căci atunci când călătoreşti pentru atât de mult timp, începi să te identifici cu locurile în care te găseşti, tot proprietarul pensiunii [indian, de altfel], ne-a luat scaune la balcon [al meu – la margine, ca să nu dăm ocazia unor pipăieli etc.] şi a insistat să fim duşi şi aduşi de un prieten de-al lui, cu tuk tuk-ul.

Sărăcia. Da, sunt săraci.

Poate că cel mai sărac popor pe care l-am întâlnit. Iar diferenţele dintre clase sunt izbitoare. Primul şoc a fost în Mumbai, când îi vedeam pe oameni dormind pe sub poduri, uscându-şi rufele la colţ de stradă.

Apoi, m-am simţit foarte prost când, de la geamul autobuzului nou, sleeper, cu care călătoream dinspre Hampi înspre Chennai, eu aveam tot confortul din lume, iar, într-un oraş oarecare din statul Tamil Nadu, oamenii erau întinşi pe scuarul ce traversa strada principală. Unii mai aveau câte-o păturică, pe alţii îi învelea doar aerul.

Citeam, în timp ce eram în India, cartea lui Anand Subhuti – „My Dance with a Madman” – în care este redată experienţa autorului lângă Osho şi în care este ilustrată ineficienţa clasei politice în a le oferi indienilor facilităţile care i-ar ajuta să crească.

Sistemul este prost – şi voi insista asupra acestui aspect într-un alt articol. Însă şi ei, deşi mulţi întreprinzători, sunt cam lipsiţi de entuziasm când vine vorba să muncească. Rar ai cum negocia cu ei – lucru care mi s-a părut paradoxal. Şi ne-au confirmat-o indieni mai citiţi, cu care am avut cum comunica. Poate că nu au ce pune pe masă, dar dacă nu le dai preţul pe care-l cer, preferă să nu îţi ofere serviciul respectiv. Deloc.

Mda.

Mizeria. Da, India este murdară.

Este cel mai murdar loc în care am fost în viaţa mea. Cu toate acestea, mă aşteptam să fie şi mai murdară.

Am înţeles că sudul este mai curat. Kerala, de pildă, arată pe alocuri chiar surprinzător de curată. Dar sunt şi locuri care îţi creează o scârbă de nedescris. Pe măsură ce traversezi Karnataka şi intri în Tamil Nadu, gunoaiele se multiplică. De pildă, în Fort Kochi [e ciudat, tot în statul Kerala], chiar lângă vestitele plase pescăreşti, este o mizerie de nedescris. Era spre finalul călătoriei şi nu am vrut pur şi simplu să păşesc acolo, pentru că nu mi s-a părut că merită efortul [aşa funcţionez eu]. Am înţeles că zona respectivă se curăţă săptămânal, dar apa aduce mizeriile înapoi.

Şi da, apele sunt foarte poluate şi put de-ţi mută nasul. Am trecut printr-un cartier mai ciudăţel în Chennai – nu vreţi să ştiţi ce miresme erau pe acolo.  

Nu, nu am văzut şobolani, dar am văzut o grămadă de gândaci. La cinema, în autobuze [am avut un drum peste noapte din Puducherry în Kollam şi, când am intrat în autobuz, pe lângă tapiseriile odioase, care păreau pline cu purici, am dat peste gândaci – pe jos, pe geam; a fost cel mai scârbos drum cu autobuzul din viaţa mea şi le-am transmis celor ce-l operau să îl pună pe foc]. Cu toate acestea, chiar când mergi cu gunoaie pe jos în mijloace de transport în comun şi în mirosuri care mai de care [căci se fac multe pauze de pipi şi papa], înveţi să mănânci în aceste condiţii, pe stradă înveţi să nu te mai gândeşti cât de curată e mâna care ţi-a servit mâncarea... ţine totul de mintea noastră. Şi uite că suntem foarte rezistenţi, nu am fost bolnavi nicio clipă, nu ni s-a făcut rău de la nimic. Cu toate că, în afară de vaccinul contra hepatitei A şi B, nu am mers cu nimic la noi. Nici măcar cu pastile de malarie. Deci, se poate!

Problema principală este că poporul acesta nu este atent la detalii. Adică, superficialitatea este în floare. Poate camera aia de hotel/pensiune/hostel/ce-o fi să arate în cel mai mare fel, dacă la baie ai zeci de furnici care se târăsc pe perete; poţi tu servi cea mai bună mâncare, dacă ai pereţii negri şi nici nu te oboseşti să îi speli! Din discuţiile cu prietenii noştri, am realizat că nu este în cultura lor să arunce gunoaiele la coş [cu toate că am văzut şi la televizor, şi la cinema că se încearcă o educare a maselor în acest sens], însă, trecând şi prin locuri din India care ne-au arătat că se poate, nu am renunţat şi nu voi renunţa la pretenţii.   

Traficul. Cât am fost în India, mai ales în oraşele mari, eu nu am înţeles pe câte benzi circulam, în fapt.

Eram, de asemenea, surprinsă de cât de toleranţi şi descurcăreţi în trafic erau indienii. Chiar şi femeile. Şi de cât de puţin se semnalizează (am întâlnit o singură dată chestia asta, în Kochi, în ultima zi din Kerala)!

Ei folosesc claxonul. De cele mai multe ori, în avans. La curbe, la trecerea de pe o bandă pe altă, la schimbarea sensului de mers. La un moment dat, te obişnuieşti.

Am închiriat de două ori scuter – o dată în Anjuna (Goa) şi o dată în Puducherry. Prima oară nici măcar numele nu ni l-au cerut. Plăteşti închirierea, bagi benzină de cât pofteşti şi deschisă-ţi fie calea. Ce tu cască, întrebări dacă ai permis... să fim serioşi, astea-s pentru amatori!

Ce mi s-a întâmplat drăguţ – şi, din punctul ăsta de vedere, Hinduismul chiar mi se pare paşnic şi frumos, cu obiceiuri şi superstiţii legate mult de plante şi animale – este cu o indiancă de care m-am ataşat şi care avea pensiunea la care am stat în Puducherry. Şi de la care am închiriat un scuter. Originară din Tamil Nadu, mi-a explicat că acesta-i obiceiul şi mi-a aplicat cerculeţul pe frunte, apoi, întrebându-mă dacă îmi place iasomia, mi-a aplicat şi o brăţărică din respectiva plantă, „pentru că nu ai cască” şi ca să mă ferească de rău. Încă le am.

Ca şi glumă, când treburile pe stradă mi se păreau periculoase şi eram încolţiţi efectiv de tuk tuk-uri, maşini, alte scutere şi motociclete, îl ameninţam pe Marcel că îi cânt din Adrian Minune. Şi mă apucam. Iar el încetinea. Doar-doar m-oi opri şi eu.

Preţurile. Mici, maică, dar, vorba lui Marcel, pentru indieni.

Nu vreau să mă refer aici la tarifele de vizitare obiective (chiar dacă diferenţele dintre indieni şi străini sunt mari), ci la preţuri, în general. Noi ne-am depăşit bugetul de vreo trei ori. Dacă la toneta din colţul străzii nu va încerca nimeni să te tragă pe sfoară (mai ales când vine vorba de-ale gurii), pe partea de transporturi (cel puţin!), cam toţi vor încerca să te jecmănească, pentru că, în accepţiunea lor, AI. Din păcate, tot turistul occidental alimentează aceste situaţii, pentru că este credul şi neumblat şi atunci tot acest ciclu devine o stare de permanenţă. Nu contează că noi, români şi descurcăreţi şi umblaţi, negociam la sânge tot ce puteam, tot nu vei fi convins 100% că ai plătit cât făcea, şi asta pentru că nu trăieşti acolo şi nu ştii care-s preţurile reale pentru autohtoni. Mai mult, în India sunt tot felul de carteluri – nu te lasă nicicum să spargi piaţa cu un preţ mai mic nici şoferii de taxi, nici cei de tuk tuk. Şi toţi vor comisioane. De la proprietarii de pensiuni, de magazine, de restaurante.

Apoi, trăitul ăsta într-o continuă stare de minciună – şi eu cam asta suport cel mai puţin pe lumea asta – ajunge să îţi influenţeze spiritul, la un moment dat, pentru că ştii că aproape nimic nu este gratuit în India şi devii suspicios până şi când un oarecare te invită să îi vezi barca pe care-o construieşte din nu ştiu ce lemn. Parcă eşti sigur că la final îţi va cere x rupii doar pentru privilegiul de a-l fi urmărit muncind. Or, eu, una, nu cred că lumea ar trebui să funcţioneze aşa, nici măcar în cel mai sărac loc de pe Planetă!

Oceanul. Oceanul este fantastic!

Recunosc că m-a fascinat şi mai mult în Sri Lanka. Cu toate acestea, este sălbatic şi „nervos”, cum zice Marcel, pe peste tot. Am intrat de foarte multe ori în apă, nu am prea înotat, mai mult am sărit valuri şi ne-am luptat cu curenţii. Farmecul incontestabil rămâne. Indiferent de gunoaiele de pe plajă sau de incidentele de acolo – căci nu te poţi bucura total, mai mereu fiind interceptat de diverşi care vor să îţi vândă lucruri; mai toţi vor să te lucreze sentimental, iar dacă se întâmplă să te uiţi măcar cu coada ochiului la ceva care îţi place, nu mai scapi de ei; stau lângă tine până cumperi şi nu se mişcă de acolo; şi dacă alţii văd că ai luat ceva de la altcineva, e pont deja şi se umple în jurul tău cât ai clipi!

Filmele. Eu am ajuns la concluzia că ei trăiesc în şi prin filme.

De aceea Bollywod-ul este la rangul la care este. Ei nu au şi atunci trăiesc într-o poveste, în care au bani, sunt iubiţi şi se fălesc cu asta [nu ştiu dacă aceasta este ordinea corectă, dar mie astea mi se par „valorile” lor].

Nu contează că în viaţa de zi cu zi suntem pudici şi ne încotoşmănăm până-n gât, dacă în film apare fata cu buricul gol, se ţipă şi se aplaudă ca la circ. Am fost, după cum vă povesteam anterior, la un astfel de show şi e primul loc din lume unde am văzut asemenea reacţii. Ca să nu mai zic de faptul că mi-au părut însetaţi de răzbunare şi iubitori de violenţă.  

Hainele. Ce-i al lor, e al lor!

Eu hăinuţe şi lucruşoare (de accesorizat) ca în India, atât de pe gustul meu şi la preţuri atât de bune, nu am văzut nicăieri, în cele 55 de ţări pe care le-am colindat. Culorile m-au dat pe spate, modelele – la fel.

Sunt creativi.

Sunt artişti.

O au în sânge.

Chiar şi la ultimul magazinaş de colţ, înconjurat de o mizerie de nedescris, tot sunt toate fructele aranjate aşa de frumos, încât chiar îţi vine să cumperi!

Aaaah, şi au cei mai frumoşi palmieri pe care i-am văzut în toată viaţa mea.   

Puţine chestii au fost şi bune. Prin Mumbai, în ultima zi, mă apucase melancolia şi ziceam că parcă văd că merg acasă şi, în vreo două săptămâni, mă apucă dorul de India. Nu s-a întâmplat. În mare pentru că această ţară înglobează relele umanităţii pe care le dispreţuiesc eu cel mai tare! Şi prin asta India şi-a cucerit şi un loc întâi, ca ţara pe care am detestat-o cel mai mult în toate căutările mele prin lume! A învins chiar şi Iordania!

A rămas, într-adevăr, curiozitatea de a vedea dacă în nord lucrurile stau la fel şi am glumit de câteva ori că mă voi reîntoarce acolo în vreo treizeci de ani, cu Marcel şi cu copiii.

Iar celor care mă vor învinovăţi [deja un drag prieten a făcut-o] că nu am găsit eu esenţa Indiei, ca şi cum doar cei aleşi ar descoperi această ţară în lumina potrivită şi ar găsi ceva-ul acela fascinant care să o divinizeze, eu le spun aşa: depinde unde mergi în lume până să ajungi în India, depinde ce fel de oameni cunoşti prin lume până să ajungi în India şi cu siguranţă nu vei fi tu de vină că nu ai descoperit ceva ce poate nici măcar nu există. Din nou o spun, e ca într-o poveste de dragoste: nu merge între noi, o luăm de la capăt. Cu altcineva. 
  

© Olivia-Petra Coman (text & fotografii)