View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 26 September 2017

Arctica



Am fost întotdeauna eterna îndrăgostită de nord. De frig. De izolare. De blond. Şi de legende, pentru că am crescut cu ele.
Dacă Islanda m-a dezamăgit, Finlanda şi Norvegia nu m-au încântat aşa de mult cum m-aş fi aşteptat şi am crezut – într-un final – că mi-am găsit marea iubire personificată în Scoţia, am „divorţat” şi de aceasta din urmă în 2014.
Danemarca doar a rămas scăldată în soare, căci am fost bine şi călduros primită şi... probabil că o voi mai explora şi că voi ajunge în 2018 şi în ultima ţară europeană care mi-a rămas de vizitat, Suedia. Atunci vom fi închis cercul.
Până atunci, însă, cum am mai spus şi altă dată, ce e menit să se împlinească se împlineşte! ...toate cele în care crezi cu tărie se adeveresc. Dar nu iau neapărat forma pe care o credeai iniţial.
Căci ajungi să creşti, să te cunoşti şi mai bine decât ai fi zis că se poate şi să înţelegi că frumuseţea nu înseamnă neapărat o infrastructură pusă la punct 100%, curăţenie aproape deplină şi confort. Ci imagini neşlefuite care-ţi taie respiraţia, uneori o debandadă atât de mare încât te şi miri că îţi place, situaţii care te scot din zona ta de confort. Ceva simplu, direct şi la obiect, redat însă cu o umanitate pe care presa o omite. Nordul rusesc, o bucată mică, de această dată, din Arctica lor.


Aproape mijloc de iunie şi, la ieşirea din Murmansk înspre nord, zăpezile predomină. E alb tot, până şi lacurile sunt îngheţate. Încercăm să facem fotografii pe margine, dar realizăm că izvoarele sunt şi ele îngropate în zăpadă şi că, nevăzându-le, ne putem uda rău. Vezi Marcel. :D


Nămeţii cresc tot mai mult; dacă aşa este vara, nu vreau să mă gândesc ce furtuni de zăpadă sunt în toiul iernii. Iar noi suntem norocoşi – am prins o fereastră de 4 zile cu vreme bună. 17-19 grade. Am văzut câţiva bărbaţi în Murmansk la bustul gol. Nici pe mine nu mă deranjează să stau în tricou. Aşa o fi zăpuşeala arctică. /După plecarea noastră, a mai nins./


De o parte şi de alta a drumului, din când în când, dăm de câte-un râu. Sunt toate albastru-închis, zonele de whitewater au accente roşiatice, de cupru, şi sunt impresionante. Nu am văzut asemenea volum al apelor în nicio ţară în care am fost. Rămân cu un mare wow.


La un moment dat, cotim. Este şi momentul în care vedem că nu suntem singuri pe drum când o maşină ne depăşeşte. Mergem spre Teriberka. O pusesem pe lista de Rusia dinainte să văd cu Marcel „Leviathan”, filmat acolo, deşi acţiunea s-ar petrece la Marea Neagră. Balene acolo? Nu prea cred.


E un fel de cătun/sat-fantomă, de fapt, semi-fantomă. Şcoala este părăsită, la fel şi mai multe case de pe lângă cimitirul neobişnuit de colorat, în turcoaz, cu funde roz şi galbene prinse de cruci.

Din sat se iese printre două structuri stâncoase, ca printr-un tunel. Îmi rămăseseră în minte din film, aşa că mă îndrept înspre ele. Aşa ajung mai aproape de Marea Barents, ce comunică direct cu Oceanul Arctic.

Bărci zac şi ele abandonate prin jurul clădirilor, misterios zugrăvite cu mesaje interpretabile. „ALL I HAD I GAVE” a fost primul. Eu am luat-o ca pe-un semn, apoi am coborât şi în micul port, plin de mizerie şi de schelete de nave care-şi trăiseră deja viaţa.

Atunci am realizat şi că blocul din centru găzduia încă familii.
Mare ne-a fost mirarea când am mai zărit nişte blocuri şi la stânga aşezării iniţiale, unde, pe-o structură ce sta să cadă, era scrijelit „WHEN THE CAT’S AWAY, THE MICE WILL PLAY”.

„Ce fac oamenii ăştia iarna aici? Mai ales când e beznă zile întregi. Oare ies la pescuit?”

Arunc o ultimă privire asupra golfului şi îmi fac o fotografie cu plaja preferată. Natura este sublimă. Dincolo de fierul ruginit şi de lemnele putrezite, ea rezistă. Ea primează.


Poposim în oraşul Kola mai întâi, după ce parcurgem drumul de reîntoarcere. Motivul? Râul cu acelaşi nume. Un râu nebun, cu nişte repezişuri care-mi fac pielea găinii de teamă şi de plăcere. O combinaţie periculoasă. Poate, într-o zi...


Şi pentru că nu realizam ce oră e, în fapt, având lumină în permanenţă, ne mai uitam şi noi la un ceas, doar-doar om mai prinde un restaurant deschis în hâdul Murmansk. Nu ştiu cum se făcea, dar tot în jur de 12-1 ajungeam să mă culc, chiar în perioada scurtă în care soarele se pregătea „să apună” /adică era cam cum e într-o seară de vară la noi pe la ora 20/, „răsărind” aproape imediat şi bucurându-mă de lumina dimineţii care să-mi ureze „somn uşor”. Mai verific pe hartă unde sunt, ca să mă minunez în sufletu-mi exaltat de depărtarea la care mă găsesc de tot.
„Ha ha... Ia uite, iarăşi mă tachinează tata pe Skype întrebându-mă dacă au cântat cocoşii.”
        

No comments:

Post a Comment