Instagram Follow me on Instagram
View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 14 May 2018

La ce nu ne-am aşteptat primăvara în Deltă?

Ştiam, chiar dacă la noi în ţară nu a fost cazul, că precipitaţiile îşi făcuseră loc prin Europa vestică şi centrală, că apele toate de pe munţii pe lângă care trece Dunărea se varsă în ea, că nu urma să avem de-a face decât cu un nivel ridicat al tuturor canalelor şi lacurilor pe care le aveam în minte.
...dar nici chiar atât de ridicat!
Iniţial, chiar şi trecând pe la Galaţi – la acelaşi preţ cu traversarea pe la Brăila, dar mult mai frecventă – măreţul fluviu, deci pe o rută necunoscută, remarcam o lumină mai jucăuşă, mai nouă, şi nu licărul leneş, romantic şi prelung al verii dobrogene.
Apoi, după o anumită intersecţie, am recunoscut dealurile, îmbrăcate în verdele de final de aprilie, al doilea element care ne-ar fi pus capăt dubiilor legate de anotimpul pe care-l traversam. Căci toropeala din timpul zilei şi cerul în permanenţă fără nori ne duceau cu gândul la o vară perpetuă.

„Cred că ăsta-i lacul!”
Ajunşi la prima destinaţie, pe care încă, după atâţia ani, o alint „unul dintre locurile mele preferate din întreaga lume”, am rămas muţi: apa era de-un albastru electric şi părea că inundase (aproape) tot! Mai puţin vegetaţia rărită, de un galben cărămiziu, care încerca încă să facă delimitările. Am coborât una din pantele dintre Şomova şi Parcheş, cu ochii la mioarele ce ne brăzdau drumul, şi am aflat cu surpriză că... ne vom fi lansat caiacele din chiar buza drumului. Pontonul era acoperit, locurile unde în alţi ani campaserăm erau sub ape. Bătea şi vântul – ceea ce însemna şi câteva vălurele.
Este atât de şocant să te obişnuieşti cu un anumit mers al lucrurilor, pentru ca apoi, fără vreun anunţ prealabil, toată situaţia să se răstoarne. Ideea e că animăluţele nu erau. Şi pace. Zâmbeam până şi la văzul unei egrete rătăcite. Apoi, am început să trecem din canalul principal în lacurile adiacente şi s-a petrecut minunea!
Pe lângă chirele simpatice, erau zeci şi zeci de cormorani şi puii lor. Pentru prima oară vedeam atât de mulţi mezini în Deltă! Ne primiseră printre ei, ne acceptaseră. Vedeam lebede, pelicani ce se ascundeau strategic de obiectiv... o rapsodie! Cred că am zăbovit mai mult de o jumătate de oră acolo şi ne-am reîntors înainte de plecare, într-atât de mult ne-a plăcut!
Iar o altă plăcere a fost să putem răzbate – în sfârşit, după tentative nereuşite! – canalul ce ne-a dus înspre Lacul Morun. O deschidere superbă printr-un tunel de verde.
Este incredibil cât de multă fericire îţi poate da natura! Doar stând, privind-o şi ascultând-o.
 
„Nu mai pot, tremur de 6 ore; mă duc în maşină!”
Cred că stătusem prea mult cu echipamentele ude; apoi, la ieşirea din apă, nu mai era ca în august. Şi vântul îşi spunea şi el cuvântul.
Când am ajuns la Tulcea, hotârând să luăm masa La Liman, un restaurant nou, foarte drăguţ decorat, cu mâncare excelentă, însă o servire lentă şi o idee apatică – am avut cumva noroc să îl avem pe cel mai vesel chelner la masa noastră –, terasa nu cred că fusese, iniţial, cea mai bună variantă.
Da, campasem la -2 grade în Scoţia; da, iubesc frigul de nu mai pot, dar... în noaptea aceea, când am hotărât să ne ridicăm cortul în păduricea de stejari de lângă Parcheş, unde mai dormiserăm la prânz în urmă cu 3 ani, am tremurat încontinuu şase ore, contabilizând fiecare oaie behăind, vacă mugind şi măgarul casei, căci ne aflam cam aproape de o stână.
Pe la ora 5, când luna încă se găsea pe cer, m-am mutat în maşină, am dat drumul la căldură şi m-am cufundat adânc în sacul de dormit.  
M-a trezit un soare jucăuş, Marcel îşi adusese expresorul proaspăt primit cadou din Sicilia şi ţinuse morţiş să îşi facă o cafea. Merseseră de minune cu ea mini-croissantele achiziţionate din Oneşti, de la una dintre brutăriile mele preferate, apoi castraveţi, ridichi şi parmezan cu pâine cu maia.  
Micul dejun urma să fie completat de nişte pâinici şi cornuri pufoase cu mac cumpărate din Tulcea, în drum spre bac.

„Dumneavoastră sunteţi părintele din Pardina?”
Praful fusese înlocuit de apă; cânepa – de rapiţă. Totul era viu colorat pe drumul accidentat pe care o apucaserăm din Tudor Vladimirescu spre Pardina. În vreo câteva minute, am oprit ca să luăm apă şi o îngheţată de la un magazin de pe marginea drumului.
-        Bună ziua!
-        Aveţi drum spre Plaur? ne-a întrebat un domn mai în vârstă, cu ochi mari, deschişi la culoare, lipoveneşti.
M-am uitat la Marcel şi el la mine. Cu dragă inimă l-am fi luat, nu ştiam însă ce să facem cu vestele şi fustele şi toate echipamentele ce stau pe bancheta din spate. Nici măcar nu mai ştiam dacă este înainte sau după destinaţia noastră. Cu toate acestea, am încuviinţat. Vânzătoarea, simţindu-ne încurcarea, i-a spus domnului ce-şi bea suta să mai aştepte puţin, că urma să plece cu maşina de pâine. Apoi, surprinsă, a privit către iubitul meu:
-        Dumneavoastră sunteţi părintele din Pardina?
M-a pufnit râsul, dar am încercat să mă abţin, în timp ce îl vedeam pe bărbosul meu drag cum se fâstâcea încercând să lege biserica şi caiacul în capul său.

„Mica, un cormoran a aruncat cu un caras în mine...”
Şocul şocurilor urma să vină când am realizat că digul pe care campam de obicei se transformase într-un lac pe care pluteau zeci de lebede! Priveliştea era impresionantă, dar noi ce să ne facem? Au fost de înţeles băieţii care păzeau terenul privat de pe malul celălalt şi ne-au lăsat să trecem. Urmăriţi de câini şi prin teren neregulat frământat de tractor, am ajuns în acelaşi loc unde Marcel servise un borş de peşte cu aproape doi ani în urmă [ce mai zboară timpul!].
Era cald, foarte cald. Cu toate acestea, mă convinsese! Mi-am tras echipamentul peste mine şi am început să vâslim. Apa era mult mai repede comparativ cu alţi ani. Recunoşteam canale, de această dată mult mărite. Observam unele noi, comunicante, de care habar nu aveam. Aflam că sălciile transpiră şi făceam cu mâna celor care veniseră să se bucure, la rândul lor, de Deltă, din şalupe, bărci sau vaporaşe.
Pe Lacul cu Coteţe am făcut o pauză. Îi achiziţionasem un permis de pescuit sportiv lui Marcel şi se apucase de treabă. Doar că, la un moment dat, în valurile făcute de o ambarcaţiune, îi căzuse undiţa în apă, iar eu trecusem, fără să îmi dau seama, cu caiacul peste ea, băgând-o şi mai tare la fund. Clipele tensionate de după s-au risipit când am dat de linişte şi de triluri. Niciodată nu ne putuserăm apropia atât de mult. Şi fusese, într-adevăr, nevoie, să ne aventurăm mult dincolo de canalul principal pentru a vedea spectacolul. Lopătari, bâtlani, prigorii. Şi chiar dacă un cormoran mai temperamental îl ochise pe Marcel, păsările se obişnuiseră cu noi şi ne considerau parte a ciclului zilei.
După câteva ore de rătăcit ca printr-un labirint, am luat-o pe-un canal ce dădea drept în Mila 36 – şi pe care – din cauza nivelului altădată scăzut, nici nu îl remarcaserăm.
Am adormit în maşină după ce ne-am luat cina, atacaţi de ţânţari – chiar dacă mai puţini decât în august. Dar fericiţi. Noi, nu ţânţarii.

„Atât de mult m-am bucurat să vâslesc cu lebedele!”
Dimineaţa s-a aşternut ceaţa. O ceaţă deasă. Aşa că trezitul la şase s-a prelungit până când am deschis ochii şi am zărit nişte coarne: ne vizitau vacile. Şi le plăceau caiacele, mai cu seamă al meu, pe care-l lingeau de zor.
Am făcut totul destul de lent, într-un ritm ardelenesc de luat micul dejun, spălat pe dinţi, pus totul în şi pe maşină. Eu oricum nu mizam pe faptul că vom mai prinde bacul de ora 11, cum era în plan. Şi asta pentru că îmi doream tare să vâslesc cu lebedele zărite deunăzi. Dacă la început am crezut că apa nu este suficient de adâncă şi că nu voi putea înainta, apoi a mers totul din ce în ce mai uşor. Era minunat – o mare de alb înainte-mi, care, însă, chiar şi preţ de câteva secunde cât făceam o fotografie, se îndepărta incredibil de mult. La un moment dat, trei pelicani din grup (de care nu aveam habar) îşi luară zborul şi antrenară cu sine zborul mai multor lebede. Da, văzusem pelicani în fiecare zi; da, fusese o experienţă extraordinară să mă aflu atât de aproape de animăluţe, să „fur” din energia lor, dar nu doream să le fie frică de mine. Aşa că m-am întors fericită şi încărcată la Marcel, care îmi făcuse fotografii, şi, povestindu-i cu mult patos, am realizat că mai putem prinde bacul. Ca nebunul a condus. Era, într-adevăr, acolo, dar era plin. Nu am aşteptat însă mult, căci s-a întors (era 1 Mai, ce-i drept, şi deja se strânseseră cam multe maşini; cu toate acestea, nu cunoaştem nici până azi adevăratul motiv).

Cert este că ajunşi am fost în Tulcea, unde – cu toate că magazinul de suveniruri de la Ivan Pescar era închis, ne-am delectat cu bucatele servite [ca întotdeauna!]. Unde mai pui că am savurat cea mai bună plăcintă dobrogeană din viaţa mea, încă aburindă! Cu niscaiva produse de la patiseria care ne bucurase în urmă cu o zi la purtător, am pornit-o înspre Braşov.
Şi, cu toate că eram contratimp, am oprit o jumătate de oră la Dinogetia – cetatea geto-dacică despre care nu ştiusem prea multe până în acel moment, însă, documentându-mă, am aflat că are cel puţin o istorie controversată.
La suprafaţă, am mângâiat zidurile şi firele ierbii şi am admirat peisajul. Căldura era greu suportabilă.
Bac – Galaţi, apoi, la propunerea mea, acelaşi drum pitoresc prin Vrancea – am oprit chiar să luăm vin! –, căci mă fascinase peisajul în urmă cu un an [şi chiar am zis că ne vom reîntoarce cândva în toamnă].
Totul a luat sfârşit cu un apus roşiatic peste Tg. Secuiesc şi cu o oboseală care trăda intensitatea cu care trăiserăm fiecare moment. Oare în 2019 ce mai facem? Cred că „Lacul Nebunu” va fi cap de afiş.

No comments:

Post a Comment