De cealaltă parte a Deltei Dunării, în Ucraina

Visam de mult la ce se găsea de cealaltă parte a Dunării, la nord. La locul de care fusesem mereu atât de aproape! Mângâiam parcă harta cu ochii.

Mi-am luat inima-n dinţi anul acesta şi am zis că ar trebui să fac ceva. Am scris Poliţiei de Frontieră. Şi, aşa cum mi se pare că multe lucruri se schimbă în ţară în BINE – dacă deschideţi ochii larg veţi vedea că aşa este –, m-au sunat. M-au sunat înainte de expirarea termenului legal în care puteau să îmi răspundă doar ca să aibă ocazia de a-mi furniza soluţia înainte de plecarea mea în călătorie. A fost un domn foarte politicos. Ce mi-a spus el? Că puteam face formalităţile de ieşire în Brăila, Galaţi sau Tulcea şi pe cele de intrare în Orlivka sau Izmail. Planul iniţial era să luăm caiacele şi să traversăm Dunărea, apoi să explorăm partea ucraineană. Totul urma să dureze sub o jumătate de oră, cu anunţarea în prealabil a oficiului de înregistrare. Vreun schepsis? Da, ni se recomanda să revenim în ţară în aceeaşi locaţie de unde plecaserăm.

Am stat noi, am cântărit-o.

Lui Marcel îi surâdea: „Ar fi fain să mai schimbăm traseul din Deltă, nu zic nu”.

Timpul, însă, ne-a fost vrăjmaş.

Ne resimţim amândoi. A fost un an greu, din toate punctele de vedere. Unul dintre cei mai grei. Cu toate acestea, nu ne-am lăsat şi nu ne vom lăsa.

Aşa că, mângâind în continuare harta cu ochii, mi-a venit o nouă idee – şi nu îmi venea să cred că nu mă gândisem la ea niciodată! O traversare terestră.

Galaţi – Giurgiuleşti – Reni. Moldovenii au strâmbat din nas când au văzut cartea verde printată clasic (fără jumătatea verde, aşadar): „În Europa merge, dar aici...” Am dat peste aceeaşi replică în partea moldoveano-ucraineană (vamă comună, by the way). Unde mai pui că cei 1.6km parcurşi pe-un drum ce nu se putea numi drum prin Republica Moldova necesitau cumpărarea vignetei. Mda. Comandantul a vrut să ne dea „retur”, însă, până la urmă, după cum ne-am obişnuit la trecerile cu Ucraina, s-a rezolvat.

Am urmat un drum extraordinar de bun şi de gol, cu vântul suflând puternic şi cu valuri mari pe Limanul Ialpug. Acolo a sunat clopoţelul: cum istoria este una dintre marile mele pasiuni şi am urmat o pregătire în domeniu, mi-am amintit de „Cahul, Ismail şi Bolgrad”. Doar ce făcusem legătura! Cele trei judeţe controversate, plimbate prin graniţele mai multor state şi cedate Rusiei la sfârşitul lui 1878, apoi redobândite în 1918 prin unirea cu Basarabia şi pierdute din nou în Al Doilea Război Mondial. Fusese pământ românesc! De aceea îmi plăcea atât de mult! De aceea ne întrebaseră la graniţă dacă mergem la ospeţie!

Orlivkăi i-a urmat un Izmail foarte curăţel şi îngrijit. Nu am putut zăbovi, fiind în mare întârziere, însă zâmbind la vederea aceloraşi culori folosite pentru decorarea caselor ca şi pe malul opus. Vylkove era plin de viaţă şi de oameni. Am urmat indicaţiile spre Pelican City (pe care-l vânasem de mult; 168 lei/căbănuţă triplă; 15 lei/persoană/mic dejun). Am fost întâmpinaţi de nisip şi de zâmbetul larg al unui domn care ne-a dus la căbănuţa noastră ce da-n spre râu. Nu înţelegeam prea multe din ceea ce ne spunea, dar intuiam. Colocatarii noştri erau pregătiţi – cu mâncare şi grătare. Era trecut de 21 şi restaurantul se închisese la 20. Cu toate acestea, au fost drăguţi să ne servească – adevărul este că eram lihniţi de foame. :-) Ne ajutase cu traducerea Dimitri, care vorbea binişor engleză.

 

Am luat cina pe o băncuţă dotată cu o măsuţă, pe chiar malul apei, sub razele lunii. Eram fericită, ştiam că mă relaxasem total, la fel cum o făcusem la Teletskoye şi în Azore.    

 

Micul dejun – clătite cu brânză dulce şi gogoşi – l-am luat într-un foişor de pe malul apei, din nou. Da, se gândiseră oamenii la toate. Cu checkout-ul la 12, aveam timp şi de o tură cu caiacul, chiar dacă era înnorat şi ploua uşor, când şi când. Începusem să îi înţeleg pe oamenii care făceau baie chiar dacă afară era destul de răcoare: apa era extrem de caldă! 

 

Pe râul Ochakivs'ke, ce comunica direct cu Braţul Chilia, apa umbla pe peste tot. Până la urmă, ne-am dumirit, am explorat canale mai mici, unde locuiau oameni (amintindu-mi de turul cu caiacele din Kerala), vâslind în cele din urmă pe un canal mai mare, unde am dat de bărci vechi şi de privelişti faine.

 

Am poposit pentru nişte cumpărături în Vylkove – din Ucraina nu putem pleca fără bomboane, sucuri şi votcă. De data asta, am luat şi lapte condensat, cum aveam şi noi pe vremuri. Este perfect pentru pregătirea deserturilor!

Mai înainte însă, am poposit şi la Avtorsʹkyy Istoryko-Krayeznavchyy Muzey Khudozhnyka O. Sharonova. Am dat întâmplător peste el pe Instagram şi m-a fascinat prin multitudinea obiectelor de colecţie de pe când Vâlcovul era în România. I-am spus lui Marcel, le-am spus şi prietenilor: este unul dintre puţinele muzee în care-am fost şi nu am înţeles nimic... totuşi înţelegând atât de multe... La un moment dat, cu Gheorghe Zamfir pe fundal, în încăperea dedicată armelor, m-a bufnit un plâns... M-a mişcat, ne-a mişcat pe amândoi. Ne-am gândit la cât de drăguţi şi atenţi fuseseră oamenii cu noi, la cum nu aveau nimic cu noi şi nici noi cu ei... totuşi la cât de greu putuse să fie când forţe externe despărţiseră familii, case, visuri.   

 

Dacă tot eram la doar 18 minute de mare, am zis să profităm (mai ales că Marcel nu a făcut nicio baie în mare în vara asta). Am purces înspre Prymors'ke. Am regăsit o atmosferă pe care-o lăsasem în urmă. Un vibe din copilăria mea, de la mare de la noi. Într-un punct, am văzut o plajă întinsă în dreapta noastră. Ne-am schimbat – chiar vreau să vă recomand un articol vestimentar /a treia fotografie/ pe care mi-aş fi dorit să îl inventez eu dacă nu ar fi fost inventat; este un poncho, indispensabil tuturor practicanţilor de sporturi acvatice – şi, suprinşi de faptul că plaja părea destul de sălbatică (un fel de Corbu în varianta lor) şi destul de goală, ne-am pus prosopelul, ne-am aplicat crema de protecţie şi... ţuşti în apă! Mai întâi eu. Marcel a spus că era cam rece şi i-am dat dreptate. A mers bine însă o baie şi s-a dus şi el cu masca să se uite după peşti apoi. Cât timp eu am studiat pescăruşii extrem de prietenoşi din jurul prosoapelor.

 

Fericiţi că apa nu fusese într-atât de sărată şi că ne puteam continua drumul spre Izmail fără niciun disconfort, cam asta am şi făcut.

Ne aştepta Parmezan, un restaurant pe care pusesem ochii – citesc mult, voi ştiţi – încă de acasă. Şi nu am dat greş. Personal foarte amabil, design deosebit – ne-am ocupat imediat locurile în „ouăle” gigant –, preţuri bune şi... mâncarea, ah mâncarea! Nişte ravioli cum de mult nu am mai servit, o limonadă de mango uriaşă şi... una dintre cele mai bune prăjituri din viaţa mea. Ştiam de mult că, în vremurile apuse, în toate ţările Uniunii fusese tradiţie în coacerea acestei prăjituri (varianta adaptată a mille-feuille-ului) şi mai încercasem nişte variante strălucite prin Rusia. Ta-dah: Napoleon. Mamă, ce bun a fost!... Şi acum îmi plouă-n gură.

 

Am trecut încă o dată pe lângă Limanul Ialpug – ce ne uimise cu o zi înainte – şi a urmat drumul spre graniţă, cu veselie şi jocuri prin maşină... şi am văzut şi o mare parte din Reni (că aşa ne-a dus GPS-ul).

 

Am ştiut să ne facem vigneta de această dată, selectând manual reţeaua noastră şi plătind online, la sfatul unor domni români care aveau nişte discuţii cu vameşii ucraineni legate de nişte banale medicamente. Deşi puţine maşini, iarăşi a durat mult. Dar a trecut.

Şi a fost fain!