Mighty Tara.

În continuarea aventurilor noastre prin Balcani, TEAM ajunge din nou pe Tara. Având în vedere că acum doi ani am scris despre prima experienţă pe Tara în engleză, am zis să schimbăm puţin perspectiva – ea va fi fost diferită nu doar din considerente de limbă, ci şi ca trăiri –, cu toate că traseul ales a fost acelaşi: 20 km pe Tara şi 5 km pe Drina, până la scara care ne ducea fix de pe râu în Rafting Centar Drina Tara.

Cam cum am gândit-o? Păi, am zis că trebuie să ne reintrăm în formă în etape, începând cu superbul Osumi (grad 2 la mijloc de iunie, când ne-am dat noi), continuând cu Vjosa (grad 2⁺) – ambele în Albania –, înfruntând Tara şi finalizând cu 2 coborâri pe Una – în raft şi în caiac dublu –, de această dată în Bosnia.

În iunie 2013, nivelul apei pe Tara a fost fantastic de mare şi temperatura ei – foarte scăzută (7ºC). La gândul sumbru că ai fi putut să cazi în repezişurile acelea nebune – căci mai mult m-am simţit în aer la vreo câţiva centimetri decât prinsă în sforile bărcii şi cu picioarele bine ancorate de ea – se adăugau temeri legate de o posibilă hipotermie. Aşa că am făcut tot posibilul să nu cădem, să nu ne răsturnăm, să lucrăm ca o echipă pe valurile acelea puternice şi bogate şi... plimbarea lină cu admirat apa turcoaz deschis şi canionul aferent din mintea mea a fost, în schimb, o cursă plină de senzaţii tari, în care am apucat să ne tragem sufletul doar când ne-am întâlnit cu Piva.

Na, că v-am făcut şi rezumatul aventurii pe Tara.

De bună seamă că ne-a plăcut dacă ne-am întors!

Şi cred că cel mai important – ca să vă daţi seama de cam ce era în sufletul nostru – ar fi să vă descriu momentele premergătoare raftingului propriu-zis. Am ajuns târziu, cu o seară înainte. Am orbecăit ceva până să găsim intrarea în tabără. Nu ştiu cum se face, dar aici tot timpul e un frig şi o umezeală, simţi aşa că norii parcă se prăbuşesc peste tine, dând un dramatism suplimentar întregului tablou. Aici intervine mâncarea, care, după cum o ştiu eu de prin peregrinările mele prin Bosnia din 2009 încoace, este delicioasă. Şi e bine să te înfrupţi din ea şi la mic dejun şi la cină, căci caloriile acelea vor juca un rol important pe râu.

Râul îl auzisem din bungalow. Părea pornit. Cum îl ştiam, însă trebuia să ţinem cont că prin faţa taberei trecea mai leneşa Drina. Şi totuşi, în razele de soare mai blânde ale dimineţii, între un gem de vişine şi o pâinică tradiţională pufoasă, am aruncat un ochi, să îi văd nivelul. Hmmm, părea mai jos decât în 2013. Urma să ne convingem de asta.

 

Ne-am schimbat în echipamente, apoi, auzind numele echipei noastre strigat, am pornit-o spre unul dintre microbuze. Ştiam că urma trecerea frontierei în Muntenegru, apoi drumul anevoios şi strâmt pe lângă râu înspre punctul de pornire. Simpaticul skipper care nu ştiam încă dacă urma sau nu să ne fie desemnat, în îmbulzeala care se crease – eram printre puţinii călători independenţi, nimeriserăm în mijlocul unui teambuilding cu sârbi şi alimentam numărul extrem de mic de femei din cadrul taberei –, era şi el cu noi. Şi vorbea engleză. Ajungem. Cobor repede panta ca să o văd – da, mai mică şi cu vreo 6ºC cel puţin mai caldă. Îl văd şi pe Tomislav, care ne însoţise în urmă cu doi ani, şi îl îmbrăţişez. Ne este desemnat un nou skipper, şi el vorbitor de engleză, Milan. Click-uim imediat. Nimerim într-o barcă belgiano-irlandeză şi îi dăm o tentă românească povestind de la natură bosniacă până la vânătoare şi alte râuri înspumate, cântând şi spunând bancuri. Trece repede până la popas. Apa e numai bună anul ăsta – sunt valuri, dar nu într-atât de mari; ne permite să facem ce anul trecut nu apucaserăm: să ne tragem sufletul. Ştiu că de-acum va fi şi mai lejer, sunt complet liniştită şi încrezătoare.

 

Şi, cumva, duşul cald şi prânzul bogat de după aventură – cu baclavale suplimentare din partea năstruşnicului chelner care avea grijă să mă îndoape cu dulciuri – au picat şi mai bine ca în 2013. Finalizaserăm din nou traseul fără greşeală şi mighty Tara ne lăsase din nou să scăpăm nevătămaţi.