Despre cei care cad în uitare

Îmi trec toate parcă prin faţa ochilor—o pală de vânt ce a tot dat semne de rafală, un trăsnet ce a mistuit totul cu mult înainte de a mai naşte furtună, o ceaţă care nu a vrut să dea răspunsuri, o zăpuşeală care a pus viaţa pe hold, o secetă despre care mulţi ar fi spus că este cea mai roditoare a ultimei perioade, puţin praf în ochi înainte de dispărut fără urmă, o tornadă perversă ce şi-a schimbat brusc direcţia şi apoi... amurgul, amurgul ce nu ar fi lăsat rozul serii să se stingă chiar dacă era convins că a greşit nuanţa.

De ce se termină chiar dacă a fost dragoste, uneori la cel mai înalt grad?

Pentru că uneori, dragostea nu mai există. Se pierde undeva printre lamentările oamenilor de a-şi lua viaţa în frâu. Printre trădări repetate. Toate rod ca nişte viermi sentimentele puternice care au sălăşluit odinioară în inima unui om. La un moment dat, plesneşti ca un elastic supraîntins. Şi nu îţi mai trebuie. Întorci cu totul spatele. Preţuieşti amintirile, râzi cu drag atunci când îţi răsar din nou în minte, însă este cel mai înalt nivel la care vei mai ajunge vreodată în relaţia cu celălalt. Pentru că nu vrei să te laşi să mergi mai departe şi nici nu are rost.

Alteori, sentimentele, deşi încă puternice, sunt înlocuite de dispreţ, de dezgust. Tot ce îţi rămâne în minte este un mesaj. Unul singur, pe care ţi-l vei aminti mereu cât vei trăi şi care va împiedica de-a pururi orice încercări ale lui de a te contacta şi orice idei de-ale tale de a regândi situaţia.

Iar banii, banii sunt un instrument josnic ce poate interveni atunci când vorbim despre sentimente: elefantul roz din cameră. Când minţim de dragul lor. Când ne folosim de cuvinte mari pentru a ne masca intenţiile reale. Când sfâşiem cu lovituri repetate de cuţit imaginea de bine a umanităţii. Când unii bărbaţi devin goliţi de mândrie ori demnitate şi se transformă în curve ce-şi aşteaptă renta lunară de la femei proaste, slabe şi credule. 

Mă conving tot mai mult de diferitul acesta ce sălăşluieşte între noi şi care parcă nu s-ar urni. De diferitul în cum simţim. În cum iubim. În cum un om în a cărui companie nu ne regăsim tânjeşte să îşi împărtăşească trăirile cu noi, în cum un om pentru care nu am da prea multe ne vorbeşte cu o căldură neprefabricată, în cum un om pentru care nu mai avem decât un salut şters pe colţul buzelor poate încă să simtă pentru noi. Şi să nu îi treacă niciodată.  

Nu suntem la fel, chiar dacă aş vrea să cred în raza de soare care propovăduieşte – mult prea ştiinţifico-fantastic chiar şi pentru gusturile mele – că înainte de rasă, religii şi circumstanţe, suntem oameni.

Partea bună, pentru cei care ştiu să îşi asculte cu adevărat inima, este că idealismul încă naşte combinaţii fericite, de oameni care se preţuiesc unii pe alţii şi care galopează împreună înspre-un orizont ce nu se va estompa niciodată.

S-a jucat de-a culorile: autoarea