Sempre Lisboa.

Ai un sentiment fain când te reîntorci într-un loc ce ţi-a plăcut mult. Recunoşti priveliştile, unghiurile sub care cade lumina, mirosurile, aromele.

Vine însoţit şi de un confort pe care cunoscutul ţi-l oferă. Cam ştii pe ce străzi să o iei, unde ai mai mâncat, ce tramvai ai mai luat ca să ajungi în punctul x.

Îţi este şi teamă că poate nu va mai fi la fel. Unele locuri, însă, nu se dezmint. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre farmecul lor.

Apoi, pentru că nouă ne place să ne îngreunăm existenţa şi să ne forţăm limitele, tragem de noi. Cum şi cât putem.

A fost fantastic să aterizăm în mijlocul iernii în Lisabona, după ce o mai văzuserăm toamna şi primăvara. Era a treia oară, da.

Acelaşi popor primitor – iubesc portughezii şi nu îmi amintesc de niciunul care să fi fost altfel decât amabil cu mine! –, aceiaşi palmieri frumoşi – cred că, până la urmă, în Portugalia mi-au plăcut cel mai mult –, însă nu acelaşi frig!

Bizar a mai fost şi că de abia găsiserăm o cazare care să ne facă check-in după ora 22:30 (din motive de zgomot invocate de proprietari) şi restaurante deschise nu prea mai erau. Şi ştiţi unde eram? În Marquês de Pombal, centru de capitală... De abia zăreai oameni pe stradă... sâmbătă seara! Aşa că, vrând-nevrând, am ajuns la Burger King. Ce-i drept, măcar avea un view fain.

Am dormit puţin – a doua zi, de dimineaţă, aveam avion spre Azore. M-am trezit chiar să prepar un ceai, căci frumoasa pensiune – Casa Belmonte – la care stam ni-l pusese la dispoziţie. Apoi, în stilu-i caracteristic, Marcel m-a fugărit pe străduţe tipice ale capitalei portugheze (sus-jos), în căutarea uneia dintre puţinele patiserii care erau deschise la 07:30: A Padaria Portuguesa. După ce am transpirat şi am gâfâit, ne-am dat seama că o altă patiserie, din acelaşi lanţ, se găsea chiar lângă noi. Am râs, apoi am stat ca pe spini, căci autobuzul de aeroport [am zis să profităm de cele 24 ore în care puteam să facem călătoria dus-întors] nu mai venea. Până la urmă, şi-a făcut apariţia. Iar eu intrasem în modul „Tranquilidade” – un cuvânt care-mi sărise în ochi cât stam în forfota surprinzătoare a dimineţii la un semafor.

Fast-forward: Azore şi Madeira. După două experienţe total diferite, ne-am reîntors în Lisboa. Atunci când deja ai vizitat ce ţi-ai dorit, revii în locurile care te-au încântat şi te axezi pe ceva nou.

Pot spune că era cald. Mai cald şi decât în insule! Iar noi eram cu toate hainele pe noi – aşa e când călătoreşti cu linii low-cost, nu ai bagaj de cală inclus şi mai vrei să aduci şi bucăţele din locurile în care-ai fost acasă. J

Marcel remarcase deja trotinetele pe care se dădea toată lumea. Ne-am descărcat noi aplicaţia şi am urmărit ca nebunii punctuleţe pe hartă după ce-am ajuns în iubitul nostru Belém, zona noastră preferată din Lisabona. Mare a fost dezamăgirea iubitului meu când a înţeles că-s destul de scumpuţ de închiriat minunăţiile pe două roţi. Am realizat şi că fusese mai ieftin să comandăm un Über din Marquês de Pombal decât să luăm tramvaiul.

Următoarea oprire? Bineînţeles, Pastéis de Belém. Recunosc, sunt unele dintre cele mai bune deserturi pe care le-am mâncat vreodată şi au mereu aceeaşi textură, acelaşi gust, aceeaşi consistenţă. Şi creează dependenţă şi chef de scorţişoară (cel puţin pentru mine!). Era aşa de plin locul, că de abia am găsit o masă, în ultima sală – mamă, cât s-au mai extins oamenii din 2011, când am fost ultima dată pe-acolo!

Am oprit pentru suveniruri şi Marcel mi-a făcut cadou o uşchită pereche de cercei de peste drum.

Apoi, am lenevit prin frumoasa Jardim de Belém, unde umbra ne ferea de moleşeală. Am vrut apoi să aruncăm o privire asupra împrejurimilor şi să ne amintim de anii când de-abia începuserăm să călătorim şi să ne iubim. E o nostalgie dulce. Îţi aduce un scop şi-ţi ţine visurile în viaţă.

Trecând prin faţa Mosteiro dos Jerónimos şi apoi aşezându-ne din nou pe o bancă, am descoperit că Museu Coleção Berardo este gratuit sâmbătă.

Dacă expoziţiile temporare (centrate în jurul iubirii; deh, eram la sfârşit de ianuarie) ne-au făcut să ridicăm din sprâncene, cele permanente ne-au încântat şi nici nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Pare-se, este cel mai vizitat muzeu din Portugalia.

Nu mai văzusem atât de multă lume prin oraş; am hotărât să ne luăm câte-un wrap la pachet de la Pão Pão Queijo Queijo şi să îl îmbucăm în parc, în tihnă. Fusese o alegere excelentă – eu optasem pentru falafel, iar Marcel pentru clasicele sardine.

Şi pentru că la pastéis era o coadă de nu te apropiai, iar mândul meu îşi dorea să prindă niscaiva tramvaie la apus, am plecat înspre cartierele „înalte”, cu oprire la O Melhor Bolo De Chocolate Do Mundo. Am mers cu un şofer indian de Über, stabilit de câţiva ani în Lisabona. Nu prea a ştiut el unde să ne ducă, dar am găsit locaţia singuri. 2 măsuţe, la care parcă făceai cu schimbul, şi o felie de tort înainte-ţi. „Ciocolată cu lapte” cerusem. Nu a fost cel mai bun din lume, dar a fost foarte bun şi nu îmi pare rău că am fost acolo!

La pas, am colindat prin Bairro Alto, pe sub rufe scoase la uscat, clădiri vechi împodobite cu azulejos şi zâmbete la vederea emblematicelor mijloace de transport ale şarmantului oraş.

Apusul l-am zărit peste Ponte 25 de Abril. Totul s-a încheiat în Praça do Comércio.

Ştiu că şi data viitoare îmi vă plăcea la fel de mult!