Orşova şi Ada Kalehul de odinioară
Este sfârşitul unui an cu multe
călătorii şi este normal (nu?) să încep să mă gândesc la ce-o să îmi aducă 2013
în materie de drumuri şi experienţe, pe meleaguri noi sau pe meleaguri
cunoscute.
Marea mea dragoste, după Scoţia,
este Bosnia... O ţară fabulos de
frumoasă şi de sălbatică, ce nu încetează să mă surprindă de fiecare dată când
ne revedem. Dar despre toate aceste sentimente frumoase, într-un alt blog post.
Doream doar să subliniez că de
prin 2009, drumul meu spre Bosnia a trecut de fiecare dată prin Orşova, „my
love”, cum îmi place să o alint, pentru că mi-a intrat pe veci în suflet, din
prima clipă când am văzut acoperişurile roşiatice ale caselor, terasate ca
aşezare şi oglindindu-se în Dunărea cea măreaţă! Şi dacă nu v-am convins încă,
aflaţi că un răsărit de soare la Orşova nu se poate uita niciodată, într-atât
este de minunat şi într-atât este de puternică strălucirea razelor de soare
peste frumoasa Dunăre... Cazanele maiestuoase, peşterile misterioase şi
dovezile istorice de mii de ani care se regăsesc în această zonă te lasă pur şi
simplu cu gura căscată, iar starea de bine şi liniştea care te copleşesc sunt
aproape de neegalat.
Dunărea are însă tainele ei şi de
prin 1970 Ada Kaleh se înscrie în rândul acestora. Am auzit prima oară despre
această insulă din mijlocul Dunării de la tatăl meu, apoi, cu ocazia unei
croaziere pe Dunăre din primăvara lui 2010, am avut ocazia să văd fotografii
vechi ale locuitorilor de pe Ada Kaleh, cu care ghidul nostru, de origine
turcă, nu pierduse total legătura. După dinamitarea insulei, mulţi dintre ei
s-au refugiat în Dobrogea, în timp ce aceia care au rămas s-au strămutat în Orşova.
Curios este faptul că strămutarea lor în locul vizat de către autorităţi (unde,
de altfel, au fost mutate monumentele istorice de pe Ada Kaleh), Insula Şimian,
de lângă Drobeta, a fost aproape în totalitate ignorată.
M-am tot gândit, împreună cu
iubitul meu, la cât de minunat ar fi fost să mai avem încă o asemenea aşezare
ca Ada Kaleh, cu totul deosebită faţă de restul Banatului, mai mult brăzdat de
influenţe sârbeşti şi austro-ungare decât de unele orientale. Un loc unde
climatul mediteranean, deosebit de restul sudului ţării, permitea cultivarea de
smochini, mandarini şi portocali. Un loc unde rahatul şi cafeaua turcească
ne-ar fi făcut să uităm preţ de câteva minute de grijile zilnice şi să ne
afundăm într-o altă lume. Una exotică. Căci, până la urmă, orice moştenire
culturală pe care un neam o are, indiferent dacă a fost sau nu presărată cu
elemente de suferinţă naţională, trebuie preţuită şi promovată, pentru că face
parte din noi şi trebuie să fim mândri de acest fapt şi să încercăm să privim partea
plină a paharului. Mereu.
Nu cred că până şi o minunăţie
tehnică asemeni Porţilor de Fier a meritat sacrificarea unui asemenea giuvaier
de istorie şi civilizaţie cum era Ada Kalehul. Însă trecutul este trecut; tot
ce ne-a mai rămas de făcut este să ni-l amintim zâmbind.
Iar eu, una, mi-am promis ca la
anu’, în drumul meu spre Bosnia, să poposesc încă o dată la Orşova şi să ajung
şi pe Insula Şimian, pentru a vedea măcar o fărâmă din Ada Kalehul de odinioară.
La mulţi ani, dragii mei!
Dacă sunteţi la Orşova,
|
|||
No comments: