Templul Dorinţelor de la Şinca Veche

Cum nu pot sta locului şi cum am mereu nevoie de locuri şi de senzaţii noi pe care să le încerc şi care să mă încerce, caut – chiar şi atunci când sunt între călătoriile mari şi oficiale pe care le întreprind – locuri deosebite...

Nu ştiu – cu predilecţia pe care o am pentru misticism – cum de mi-a scăpat acest loc până acum, mai ales că se găseşte la doar 45 km de Braşov. Ce ştiam despre el până să ajung acolo? Că se presupune că ar avea 7000 ani vechime şi că ar fi fost construit de civilizaţii superioare, că până şi iarba care creşte împrejurul lui este mai savuroasă decât cea obişnuită şi că vacile care o pasc sunt mai sănătoase şi mai voioase şi că oricine calcă în acest loc cu inima curată şi îşi pune dorinţe sincere, din suflet, îi vor fi îndeplinite.

Mă atrăgea foarte mult ideea de a merge acolo, de a simţi 7 milenii strânse într-un singur loc, şi mai cu seamă de a trăi (sau nu) senzaţia dată de energia acestui loc. Aşa că, am plecat înspre Şinca Veche împreună cu prietena mea Paula şi cu iubitul meu. Ajunşi în parcarea din faţa complexului (intrarea liberă, program de vizitare: 09:00-20:00 (lu-du)), cărarea ne-a dus mai întâi la mănăstirea de la Şinca Veche, guvernată de o atmosferă de calm şi de linişte surprinzătoare, de o orânduială şi de o atenţie extraordinară la detalii (dată parcă de gol de gărduţul din nuiele ce ne-a fost tovarăş constant de-a lungul şederii noastre acolo).

 

Ne-am întors apoi la Templu (sau „Grotă”) şi am intrat timid, căutând ceva, un „ceva” pe care nu îl puteam defini. Energia dinăuntru era covârşitoare. Am simţit picioarele-mi înmuindu-se şi un gol puternic în stomac, care nu mi-a dat pace în tot timpul cât am rămas acolo. Şi parcă nu îmi mai doream să plec, ci să rămân pentru a putea în continuare atinge pereţii acelui loc, ce văzuseră atât de multe şi erau încărcaţi de bileţele cu dorinţe care-şi aşteptau rezolvarea. ...sau care îşi găsiseră deja poate liniştea?... Cu o a doua încăpere încărcată cu tot felul de energii amestecate şi cu simboluri premergând cu mult Creştinismul (Steaua lui David, de pildă), am stăruit mai mult în prima încăpere, în care culoarul cilindric ce se ridica parcă spre cer crea o legătură proaspătă, familiară şi în acelaşi timp atât de necunoscută mie. M-am reîntors însă în a doua încăpere pentru a-mi pune dorinţele [cine spune că trebuia să fie doar una?], în locul în care lumina din încăperea alăturată cădea protector.

Am colindat apoi dealurile din susul templului, unde unda sa de energie protectoare veghea încă şi unde mi-am împlinit una dintre dorinţele mele din această vară – să mă arunc în iarba proaspătă şi să fiu înconjurată de mireasma florilor de câmp.

 

În drum spre Braşov, cu sufletul mult uşurat, am greşit direcţia şi, văzând semnul cu „Ohaba” şi cu moara de apă de acolo, am decis să o vedem, pe nepusă masă. Am trecut podul din sat şi am luat-o înspre dreapta, sub ochii curioşi şi binevoitori ai localnicilor. Am descoperit o moară de apă veche de 140 de ani – moştenire de familie – şi încă funcţională, pe care o puteţi vizita (preţ ghidaj şi tur: 5 lei) la casa cu nr. 32, unde puteţi şi înnopta în cadrul Pensiunii „Moara cu Noroc”. Având un rol foarte important în măcinarea cerealelor din toate satele din jur, calitatea grâului, de pildă, poate fi testată prin achiziţionarea de săculeţi cu făină integrală (5-6 lei/kg).

Am plecat urmăriţi de frumuseţea hortensiilor din curtea morii şi am urmat drumul pitoresc prin Poiana Mărului spre casă, încărcaţi cu un pozitivism molipsitor. Ce zi frumoasă fusese! Aveam însă un amănunt care încă mă urmărea şi pe care nu mi-l puteam scoate din minte: faptul că plecarea mea din încăperea dorinţelor fusese însoţită de căderea neobişnuită a câtorva firicele de pământ, pe care nu ştiam dacă să o tratez ca pe o încuviinţare sau nu. Cert este că dorinţele mele – oricât de nebuneşti ar fi părut – au început să se împlinească...