Despre fluturi | Episodul 4

India
Pe coasta odinioară hippie a Mării Arabiei, Goa pulsează. Moştenirea portugheză se simte de la albul îmbătrânit al bisericilor catolice şi până-n bucătărie, limbă şi fel de-a fi al oamenilor.
Cumva, plajele acelea lungi şi spectaculoase sunt din nou la modă, fără a mai fi comerciale.
Cu toate acestea, mulţi dintre chelnerii ce se perindă prin faţa ochilor mei au învăţat rusă, poate uneori câteva cuvinte în ebraică. Nu se ştie niciodată – poate blonda aceea sexy de la masa alăturată îl va duce pe vreunu-n Moscova.
Apoi, ajungem şi la mine. Valurile sunt la doi paşi, aşa că nu mă obosesc să îmi mai îmbrac rochiţa de plajă. Costumul îmi este ud, oricum. Mă aşez şi încerc pentru prima oară banoffee pie. Mă pierd între dulceaţa bananelor şi mărimea porţiei. Iar cel care mi-o serveşte – şi pe care îl îmbrăţişez la plecare, în viziunea mea, prieteneşte – urmează să mă bombardeze cu mesaje şi cu atenţii.
Cu toate că sunt acolo cu iubitul meu, cu care a dat de mai multe ori mâna.
Sunt una din multele, ştiu... o altă şansă la Uniunea Europeană.
Eşuată. O tai din rădăcină. 
Arambol, India

Caraibe
Ritmul vieţii este diferit chiar şi faţă de continent. În această bucată de Columbie, mai apropiată de Nicaragua, în fapt, se simte lipsa de griji pe care turcoazul mării îl dă.
Johnny Cay este un atol cu câteva restaurante, grupate în centru, şi, în rest – plajă şi spectacol în adâncuri. Cum mă prinde singură, unul dintre localnici mă urmăreşte la umbra palmierilor, cât stau şi mă uit după şopârliţele ce se caţără-n copaci. Nici nu ştie cum să mă ia. Engleză? Spaniolă? Îi răspund că le vorbesc pe ambele.
Când i-o retez scurt, căci îi înţeleg intenţiile, cu un „Estoy aquí con mi novio”, îşi pierde avântul şi mă lasă în pace. În multe culturi este semnalul clar că nu sunt interesată. Nici să fiu your sugar mama, nici aventura ta pe ziua de azi, nici biletul tău spre UE. În alte culturi, nici măcar acest semnal de indisponibilitate nu este băgat în seamă.
Rocky Cay e mult mai aproape de insula principală, San Andrés, şi de unde suntem noi cazaţi, în La Loma. Facem cu schimbul snorkelling – cât el este în apă, încerc să mă protejez cât pot de soarele ce făcuse deja ravagii pe corpul meu atât de deschis la culoare. Nu trece mult şi mă pomenesc cu un alt localnic chipeş, care se bagă în seamă cu mine. Şi mi-este la fel de clar că nu este prima dată că o face cu o femeie care nu-i de prin partea locului. Trec rapid peste etape şi-l întreb direct ce vrea. Într-o engleză creolă îmi spune că ar vrea multe – o iubită, o maşină, mai mulţi bani.
OK, dar nu prin mine.
Rocky Cay, Columbia

Africa
Stam şi o priveam pe olandeza care-l aştepta pe unul dintre băieţii care ne însoţise pe Nil în jos de dimineaţă, într-un caiac. Părea nerăbdătoare. Îl tot suna să îl întrebe – „ce să îţi comand, de ce ţi-e poftă?” şi îi vedeam vag chipul pe ecranul telefonului ei. Nu sunt băgăcioasă, dar era în faţa mea. J Urma să îmi dau seama curând cât de antipatic îmi fusese băiatul pe apă şi cum miştourile albilor de la conducerea companiei pe care o alesesem prindeau contur. Chiar şi în ţara pe care ajunsesem să o îndrăgesc atât de mult fenomenul pe care-l detestam atât de mult avea adepţi. Chiar şi din Uganda puteau pleca spre Amsterdam avioane cu unul, doi, trei... zece bărbaţi – în funcţie de câte ravagii făceau –... să facă ce? Să-şi ia o slujbă la Mac şi să o ducă bine mersi pe banii ei.
Chiar şi educaţii mai pot bate câte-un apropo pe net, doar-doar ţi se va rupe sufletul când mai trage-o beţie în oraş şi-ţi scrie cât de dor îi este de tine.
În esticul Watamu m-am simţit din primul moment mai degrabă în Italia decât în Africa. Comunitatea peninsulară adusese o energie bună locului – şi el, de altfel, ofertant. Mai erau kenyeni cu poveşti lacrimogene, gata să îţi stoarcă portofelul. În rest, localuri cu voie bună şi eleganţa italienească primând. Cu câteva relaţii închegate între localnici şi oaspeţi cu o diferenţă o ţâr’ prea mare de vârstă. Dar nu e vârsta doar un număr şi suma de pe card – la fel?
Pe Zanzibar, doar ochiul format vede „comerţul”. Sunt câţiva masai de pe continent care te-ar stoarce de bani cât ai clipi – şi-s chiar şi mai neprietenoşi decât în Kenya. Apoi, la o primă privire, în afara localnicilor care te iau de sus, totul pare normal... într-o apăsare ce nu-ţi iartă zilele de pe plajele de basm. Ai avea senzaţia că eşti la distracţie şi că lumea se bucură alături de tine, însă nota de plată vine la mult timp după ce-ai plecat. Păi, poate că, de pildă, ai dat cuiva senzaţia că sunteţi într-atât de apropiaţi încât i-ai cumpăra şi-un laptop.
Apoi, mă văd trântindu-mă în patul meu din Mole şi spunându-i cu un patos ce nu cred că mă va părăsi vreodată iubitului meu – „Nu ştiu de ce, nu îţi pot explica, dar nu vreau să mă duc la niciun canoe safari cu ei. Nu îmi plac. Par libidinoşi... alunecoşi... cum vrei tu să le zici”. Misterul începe să se elucideze de cu seară, când barmanul complexului la care stăm ni se bagă incredibil de tare pe sub piele. Îi văd perechea Converse nou-nouţă – şi eu port şi le ştiu preţul –. Îl întreb cât au costat. Îmi spune că au fost cadou de la o prietenă din Italia. Măi să fie... câte femei oare îi iau unui bărbat încălţări doar sub titulatura de „amice”?! Apoi, încep (ne)aşteptatele apropouri – că netul e scump, calculatoarele-s scumpe, nici bani de-o chitară nu are. Miroase a profitat şi ne retragem.
Barmanul şi băieţii cu turul sunt din acelaşi sat, Larabanga, din nordul Ghanei, unde populaţiei masculine nu îi prea place să muncească. Efectiv cerşesc. Măcar dac-ar face-o pe faţă. Fonduri pentru şcoală. Au trei, dar naivii dau. Aaaah... Mă înfurie situaţia. Îmi iau un moment să îi spun şoferului nostru, care ne povesteşte apoi în maşină tot de-o olandeză care s-a căsătorit c-un individ din sat, care s-a dus cu ea în Olanda, a lăsat-o însărcinată, i-a luat banii şi a părăsit-o, că eu CUNOSC MERSUL LUCRURILOR. Că nu mă impresionează nici bieţii copii, care cer – nu pentru ei, ci pentru taţii care i-au învăţat să facă asta.
Larabanga, Ghana
Călătorind mai departe prin ţară, văd (din nou!) cupluri care par să fie de acord cu „Dragostea nu are vârstă”. Eu nu sunt. Mai ales când ea îi poate fi mamă şi el arată ca scos dintr-o revistă de modă.
Mai sunt hawkerşii de la Elmina, ce-ţi scriu numele cu markerul pe o scoică, ţi-o dau cadou, ca tu să te simţi obligat să le faci o donaţie pentru clubul de fotbal. Simţi că numai ţi se cere. Că parcă de orice african te-ai apropia (acum exagerez!), la un moment dat, ţi se vor cere bani. Chiar şi omul care te-a plimbat cu maşina în ultimele două zile, care părea băiat fain şi căruia îi explicaseşi cât de familiare îţi sunt situaţiile de genu’, clachează într-un punct. Se mai strică maşinile şi oamenii nu pot munci... se mai îmbolnăvesc şi din nou nu se pot întreţine... iar tu vei afla cu siguranţă de toate astea pentru că sunteţi (cum nu?) ca o familie.
Apoi, la final, cireşica vine şi ea şi se aşază confortabil pe tortul dezamăgirilor. Nu numai că apare cel mai periculos personaj. E atât de versat că aproape îi dai crezare. Te trezeşti însă în momentul tău de glorie şi-ţi revii la normal. O palmă şi-ncă una şi... eşti ca nouă.   

Europa de Est
Ştim cu toţii, că doar aici trăim, că femeile-s un pic mai afectate în zonă decât bărbaţii. De la „mail-order brides” de prin Ucraina ce încearcă să „evadeze” din ţara natală în căutarea (iluzorie) a unui trai mai bun la reţelele de prostituţie formate prin înşelătorii şi metode „loverboy” în România şi până la turismul sexual ce se practică (e trist că o spun) în ţara-soră de peste Prut.
Besalma, Republica Moldova

Orientul Mijlociu
Aici este... cel mai greu.
Aici s-au agravat lucrurile cel mai tare.
Albele (mai ales cele în vârstă) sunt vulnerabile prin prisma unui divorţ sau mai multor relaţii eşuate. Nu înţeleg cultura pe care-o Iordanie sau chiar şi-o Turcie o propovăduiesc. Nu înţeleg încrengăturile religioase. Nu văd minciuna, ci doar un chip măsliniu, exotic [nu-mi place cuvântul acesta, dar este „în element”!], un corp deseori lucrat.
Cea mai puternică atracţie este, însă, la nivel mental. Băieţii puşi pe treabă de-acolo ştiu cum să „lucreze” potenţiala pradă. Învaţă unii de la alţii. Se laudă unii altora. Au, de obicei, mai multe femei în vizor, pe care le joacă după cum au timp. Una pleacă, alta vine. Îndrăgostitul vine şi el în cazul femeii; niciodată în cazul bărbatului. Cei mai mulţi suferă cu siguranţă de NPD [Narcissistic Personality Disorder], pe româneşte – narcisism, altfel, nu îmi explic gradul la care pot manipula, fura bani şi lăsa apoi victimele mai mult moarte decât vii, sufleteşte vorbind.
Amman, Iordania

Te prind şi te ţin în plasa lor. Mai slăbesc strânsoarea, din plictiseală, dar, când simt că te pierd, mimează iarăşi love-bombing-ul de la început. Dar parcă nimic nu se compară cu momentele acelea dintâi. Cu acele cuvinte mari. Cu clipa în care simţi că nimeni nu te-a mai iubit aşa. Eşti prinsă în încercarea de a reclădi simţirea dintâi. Doar că, în ciuda promisiunilor fierbinţi, nu se schimbă nimic şi nici nu se va schimba. El nu simte NIMIC. Nu poate simţi nimic. Oglindeşte doar trăirile tale şi te-a studiat atent, ştie cam cum vei reacţiona, îţi cunoaşte punctele slabe, mai ales pe cele ultra-sensibile. În fapt, NU, NU A FOST REAL şi DA, te-ai îndrăgostit de tine. Aşa că, lasă-l în plata lui, aşa nefericit cum va fi întotdeauna, şi TRĂIEŞTE-ŢI VIAŢA!

Puteţi urmări primele trei episoade pe canalul meu YouTube
Cartea mea, „Dependentă de fluturi”, o puteţi găsi aici

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.