Prietenia în vremea pandemiei

Am citit câteva articole – chiar multe, faţă de cifrele la care m-am aşteptat – care spuneau toate cam aşa: mamă, ce roz sunt toate cele... şi în acest ritm flu-flu de dans, cum au înflorit relaţiile în toată perioada carantinei...
O fi... nu zic nu... or fi fost alţii mai norocoşi decât mine – cu toate că mă consider o super-norocoasă –.
Problema este că, în peste 7 ani de când scriu, am realizat că adevărul spus modest, neepatând, nu vinde, nu prinde la public.
Oamenii vor poveşti fie cu norişori risipiţi şi artificii şi inimioare la final, fie poveşti într-atât de întunecate încât pot mii, sute de mii de oameni să comenteze, să se certe, să facă viralitate.
Ţin minte că editorul unei reviste de bord a unei companii aeriene din Turcia mi-a cerut direct, la scrierea unui articol despre Bucureşti, să scot toate aspectele negative – care, pentru mine, erau realitatea destinaţiei –, că nu mai putea să o „vândă” bine.

Ei bine, atâta m-am tot învârtit... să scriu, să nu scriu acest articol?... Nici măcar nu îl share-uiesc pe canalele mele, nu îl includ în newsletter şi ştiu că cei care îşi doresc sincer să se bucure de prietenia mea deja o fac. Şi nu se vor simţi lezaţi.
Îl scriu pentru că este cathartic. Îl scriu pentru că poate va veni o altă fată în căutare de răspunsuri şi se va convinge că nu ea este cea nebună, găsindu-şi măcar alinare prin ceea ce-am trăit eu.

Am suferit şi-am plâns în ultimele trei luni cât nu am făcut-o în ultimii 5 ani. Într-un punct, iubitul meu a fost singurul care a ştiut ce se întâmplă, iar apoi au mai aflat printre picături şi alţi oameni. Multora nu le-am spus pentru că nu am vrut să îi necăjesc, ştiind cât de mult ţin la mine.

Uite că un astfel de eveniment neaşteptat pune la încercare prieteniile. Eu, una, m-am simţit singură. Peste faptul că unii prieteni – sau foşti prieteni – sunt mult mai temători decât mine în faţa infectării sau nu avem aceleaşi opinii, vine faptul că m-am simţit abandonată. Că am simţit, în cazul multora, că nu ar zice nici măcar un „Servus” dacă eu nu spun nimic. Şi poate fi considerat unilateralul una dintre etichetele prieteniei? ... Cam nu.
San Miguel, Argentina

Am înţeles, e o perioadă ciudată, cu schimbări de stare. Sunt empat şi de fiecare dată mă pun în papucii celuilalt. Şi eu am avut schimbări de stare. Zici că cei mai mulţi au luat-o razna. Nu este doar părerea mea, am mai discutat şi eu pe tema asta cu cine am putut. Divide et impera-ul ăsta modern chiar prinde la multă lume.
Spre Cafayate, Argentina
Am înţeles că sunt copii la mijloc. Eu nu am, dar, din exemplul prietenilor care m-au implicat în viaţa copiilor lor, se poate să ai viaţă socială şi după ce devii părinte. Nu se termină lumea. Cum nu se termină lumea nici cu pandemia asta, câţiva tot o să supravieţuim. J Ne este atât de frică de moarte, însă atunci când e să ne trăim cu adevărat viaţa, dăm din colţ în colţ. Iar problemele ni le băgăm sub preş, întâmpinând îngrijorarea prietenului nostru, care cu siguranţă ne vrea împăcaţi, cu agresivul „Sunt bine”. Sau, în anumite cazuri, cu adâncirea narcisismului la care pierderea conexiunii cu sinele a dus.
Spre Iruya, Argentina
Am înţeles că prioritate nu mai sunt în vieţile multora dintre prietenii mei. Că telefonul sună doar când au nevoie de o traducere, de ajutor de vreun fel, negândindu-se, nici măcar prin tacticile lor de manipulare, că alternând, măcar în raportul 3:1, cu un telefon de „Am sunat doar ca să văd ce mai faci”, fără să turuie două ore doar despre ei, ci să fie real interesaţi de ce am eu de spus, mă pot recâştiga. Căci sunt o toantă când vine vorba de dragoste, de a dărui. Eu trăiesc intens, iert de câte ori simt că omul din faţa mea îmi vorbeşte din inimă. Însă când sănătatea îmi este pusă în pericol de acţiunile unui prieten care-şi vede doar propriul interes, ajungând să mă ia de sus, să îmi vorbească arogant şi să ţipe la mine, când eu mi-aş fi dat şi inima pentru omul respectiv, atunci mă opresc din a trăi în minciuna frumoasă pe care-o îmbrăţişez de ani de zile. Tot timpul am luptat împotriva minciunii. Uneori, mă mai complac... de dragul anilor... din convingerea că omul respectiv va redeveni acela pe care cu mândrie îl numeam „prieten”. Am greşit. Am acceptat. Nu am spus ce mă deranjează la timp. Poate că nu ar fi prelungit relaţia, dar aş fi fost mai uşurată.
Am înţeles că, până la urmă, anii nu au a face. Nu poţi fi prieten cu cineva pentru ceea ce a fost. Mai avem ce să ne spunem când ne vedem? Sau este liniştea aceea înfiorătoare între noi? Poate că acum x ani ne era ok să mergem în cluburi sau să ţopăim pe Republicii. Dar poate că eu am crescut într-o direcţie. Şi tu într-o alta. De ce să ne mai chinuim?
Sudul Braziliei
Am înţeles că mai sunt şi cazuri fericite. Oameni cărora nu numai că nu ai ce să le reproşezi, ci ştii că sunt acolo no matter what. Sunt recunoscătoare vieţii acesteia frumoase că mi-a scos în cale, la maturitate, femei cu care sunt mai pe aceeaşi lungime de undă decât cu cele din prima jumătate a vieţii care au rămas lângă mine. Inteligente emoţional, înţelepte, curajoase şi bune. Sunt recunoscătoare şi pentru relaţiile pe care le-am păstrat, cu oameni deosebiţi de pe alte continente. Când eram copil, am avut momente când plângeam că „nu voi găsi prieteni adevăraţi”. I-am găsit. Unii nu au fost pentru totdeauna, ci doar cât a fost menit să ne îmbogăţim vieţile unii altora. Însă chiar şi prieteniile deosebite pe care le am cu bărbaţii cei mai dragi din viaţa mea – mai vechi şi mai noi – vin să finalizeze articolul acesta pe-un ton pozitiv.

Oricât de mult ai petici o relaţie, ştii când s-a terminat. Poate că ai şi plâns-o deja, nerecunoscându-ţi că este finalul. Magia stă în renunţare. De ieri seară mi-am schimbat viaţa. Ştiţi cum mi s-au legat lucrurile azi? J   
Buenos Aires, Argentina

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.