…şi când nu îţi mai găseşti alinare decât în tine şi în scris, scrii

Dandeli, India

Deşi mulţi nu cred asta /voi evita să folosesc în acest context „simt” pentru că este în directă legătură cu explicaţiile din continuare/, este bine ce se întâmplă în România! La proteste mă refer. Sunt mândră că poporul nostru încă nu poate fi pus cu botul pe labe în totalitate.

/şi aici vreau să adaug că sunt dezamăgită de multe dintre popoarele pe care am ajuns să le iubesc de-a lungul călătoriilor mele şi de cât de uşor au putut fi prostite şi manipulate/

Revenind la noi, protestele de acum nu sunt doar împotriva măsurilor. Înseamnă mult mai mult decât atât. Înseamnă suprasaturaţie... de minciuni, de nedreptăţi, de oameni care ajung la conducere şi se pervertesc, de faptul că, parcă din ’89, ne scăldăm în aceeaşi băltoacă atunci când vine vorba de clasa politică. Eu, una, nu mă simt reprezentată de nimeni, nu cred că sunt mulţi la conducere pentru care să conteze altceva decât interesul personal. De aceea şi ţin cu dinţii de funcţiile lor şi fac mascaradă şi din protestele astea, prezentându-le doar în lumina care le convine lor ca să le fie asigurat „fotoliul” în timp ce noi suntem dublu manipulaţi.

Acum, despre restricţii. Ce dacă avem mai puţine decât în alte ţări? Libertatea este libertate. De ce să nu pot circula unde şi când poftesc? De ce statul este cel care îmi pune mie eticheta de „iresponsabil” fără a mă lăsa măcar să zic „pâs” /şi să nu uit, chiar intenţionez să îl dau în judecată/? Până şi criminalii sunt consideraţi nevinovaţi până se dovedeşte contrariul. De când ştie statul, care nu este preocupat, în genere, de bunăstarea mea, să aibă mai bine grijă de mine şi de semenii mei decât aş avea eu? Cine hotărăşte cât la mie trebuie să fie rata minune a infectării ca un loc să fie carantinat? De ce în unele locuri să închizi tot şi în altele să laşi deschis, cu toate că numărul de teste efectuat poate să difere în valori mari /sau şi cu privire la teste am fost manipulaţi să credem că sunt mai exacte decât sunt? :D/? Glumeam cu iubitul meu la sfârşit de februarie, când am tras o fugă la mare. În Vamă, am putut mânca înăuntru. În Braşov, am mai putut face asta o săptămână la mijloc de februarie. Singurul interval, din octombrie încoace. Şi i-am zis „Dar dacă toţi din restaurantul ăsta din Vamă ar fi din Braşov? Nu ar fi acelaşi lucru?”... :D

Simt că nu mă mai pot exprima liber – şi sunt un om puternic şi integru. Însă este atât de multă frică în jurul meu, care iese la iveală în cele mai urâte feluri posibile şi, cel mai rău, cu o agresivitate ieşită din comun. Am trecut şi prin suita de discuţii în contradictoriu pe Facebook, nu o dată. Care nu m-ar deranja, dacă ar veni dintr-un loc bun. Dar când în spatele cuvintelor sunt doar energii dubioase şi lipsă de punere în ordine a lucrurilor în minte, îmi dau seama că orice i-aş spune omului respectiv... va rămâne tot cu ideile lui fixe.

Este o luptă cu blestemul ăsta de lipsă de conectare cu noi înşine care se numeşte narcisism şi, după mult studiu şi citit în domeniu – căci m-a afectat direct în relaţiile cu oameni pe care i-am iubit –, am decis că nu este o luptă care merită dusă. Oamenii afectaţi nu se mai fac bine. De dorit ar fi să conştientizeze că suferă de o afecţiune şi să meargă la psiholog pentru a învăţa cum să şi-o controleze şi să reuşească să nu îi mai afecteze pe cei din jurul lor.

Am citit acum vreo două săptămâni câteva cuvinte care mi-au rămas în minte. Ziceau cam aşa—că poţi pur şi simplu trece cu vederea o părere pe care-o vezi în social media şi cu care nu eşti de acord. De ce trebuie să existe mâncătoria care există? De anul trecut din martie am avut un singur comentariu pe postul cuiva pe care nu îl cunosc – şi acela a fost pe Twitter – pentru că am găsit nedrept cum un individ care nu părea foarte împăcat cu sine îi făcea idioţi pe cei care participă la proteste. În rest, sunt pozitivă că aşa mi-e felul. Postez şi comentez despre lucruri frumoase, căci sunt de părere că acestea ar fi cele care ne-ar face să mergem înainte.

Cu atâtea închideri de site-uri, bloguri, canale şi cenzurări în stânga şi în dreapta şi minţi obtuze, simt că nu mă mai pot adresa aproape nimănui. De certat nu vreau, nu am starea necesară, timpul şi energia. Pentru cei care se contrazic în manieră inteligentă, politicoasă şi neagresivă – jos pălăria! Pentru cei care o fac doar din frică – la asta se reduce tot, aşa cred eu –... ei bine, ar fi cazul să îşi reanalizeze motivele, să îşi recunoască acest sentiment pătimaş. L-am simţit şi eu, chiar am făcut ieri o listă cu fricile mele. Dar, în cazul de faţă, el nu există. Mă doare când văd oameni că nu vor să urce în lift cu mine sau că mă ocolesc pe stradă. Mă doare când văd atâta răutate în jur, care maschează, în fapt, frica. În cazul de faţă, frica de moarte. Anul trecut eram pe apă în caiac şi m-a cuprins frica pentru că viteza râului nu era cea pe care o anticipasem. Am observat schimbări în corpul meu, panică, greşeli după greşeli doar pentru că nu mai gândeam normal. Frica este tare păguboasă. M-am oprit într-un liman, am tras aer în piept şi am reanalizat tot. Apoi, m-am reîntors pe râu şi m-am bucurat cu adevărat de toată ieşirea, până la punctul la care am părăsit apa.

Ştiu că iarăşi vor fi voci care vor spune – că, nah, paragraful de mai sus – sunt oameni care au murit, „eu nu o fac pentru mine, dar părinţii mei sunt în vârstă şi...” – ce mai detest partea asta!... căci tot de frică şi dintr-un gest egoist o faci, până la urmă, maschezi însă pentru a nu-ţi recunoaşte ceea ce simţi –... Eu m-am întrebat cum au fost trataţi – îmi cer scuze dacă jignesc pe cineva şi nu aş vrea să pun pe toată lumea în aceeaşi oală, pentru că există şi personal medical dedicat şi talentat – şi nu am încredere în sistemul medical. Nu am avut niciodată /şi, da, este una dintre fricile mele că ar trebui vreodată să mă las pe mâna cuiva străin, să mă trateze, chiar şi în cazul naşterii unui copil/... ce medicaţie li s-a administrat, ce afecţiuni reale aveau, de ce au ajuns să aibă respectivele afecţiuni /aici este o altă discuţie mare, legată de cum toate stările şi sentimentele pe care le trăim de-a lungul vieţii ne pot îmbolnăvi, chiar şi pandemia asta, cu toate că medicina tradiţională nu admite această posibilitate/... Ne uităm doar la rezultate, nu vedem sau nu vrem să vedem ce se găseşte în spatele lucrurilor. Victime sunt mereu în război – să nu uităm că este un război –. Pot fi şi eu una dintre aceste victime. Pentru mine, însă, pierderea libertăţii sună mai rău decât moartea.

Şi pentru că toţi cei care au ridicat o voce împotriva a ceea ce este aranjat la marele fix – şi nu trebuie să ieşim din orânduială, că, deh, ne scuipă poporul, suntem insensibili, iresponsabili şi poate chiar şi proşti – sunt consideraţi complotişti, anarhişti, conspiraţionişti, puteţi să îmi spuneţi şi mie astfel. Pentru mine această pandemie indusă a fost foarte previzibilă. E dureros să văd cât de manipulabili pot fi oamenii – a se citi „cât de deconectaţi de sine sunt” – încât nu pot vedea ce se întâmplă. Se vrea îmblânzirea noastră, poetic spus. Poate chiar depopularea lumii – pentru asta nu am dovezi, însă nu mi-aş face vaccinul ăla sub nicio formă şi nu sunt de acord cu cei care se laudă că şi-l fac pentru a ne obliga, vezi Doamne, măcar moral, să ni-l facem şi noi ăştia care „nu şi nu!”. Nu e motiv de laudă, doar o dovadă a fricii. Ar trebui să fim lăsaţi să alegem dar tocmai asta se urmăreşte – să nu fim.

Un virus care poate fi periculos, dar nu este într-atât pe cât se marketuieşte, este lăsat liber ca să ne sperie. Urmează formele de tortură – psihică, la început mai ales –: carantină, interdicţii, restricţii. Apoi fizică – masca, care s-a demonstrat prin studii că face mai mult rău decât bine –. A fost sădită frica. Ea a crescut, prin tehnica bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte la vale. Nici nu a fost nevoie de mult prea mult marketing în a ne speria după faza iniţială, au făcut oamenii îngroziţi treaba asta gratuit. Din gură-n gură, prin atitudine, prin alienare. Am mai spus-o— de ce să îţi fie, până la urmă, frică să mori decât dacă simţi că nu ai trăit viaţa cu adevărat? Şi a venit soluţia salvatoare – vaccinul. Un nou element în poveste. Care a funcţionat cât de cât bine până acum.

Doar că, şi dintre oamenii legaţi de ei care au vrut să joace rolul omului bun până la capăt, se mai trezesc unii şi pun punct în mintea lor circului ăstuia ieftin. De aceea au şi apărut restricţii noi în lume, ca să ne îngrozească din nou şi să se forţeze necesitatea vaccinului. Cei cu planu’ simt că pierd teren. În termeni narcisistici şi de psihologie se numeşte gaslighting. Iar când chiar vor simţi că pierd lupta cu totul – acum mai au încă o speranţă –, vor face vacuuming: se vor purta frumos cu noi, poate că vom primi şi o parte din libertăţi înapoi, ca să ne câştige din nou încrederea şi să ne reintroducă în joc.

Din octombrie ies aproape doar seara, cu o pungă de pufuleţi în mână, şi zâmbesc complice acelora pe care-i văd cu ţigara-n mână sau cu o sticlă de suc în mână.

Am văzut în weekend „Raya and the Last Dragon”. Am plâns. Este atât de... despre ce se întâmplă în lume acum. Sunt conştientă că, deşi în sufletul meu mi-aş dori să fim cu toţii uniţi, sunt tabere. Nu îi dispreţuiesc pe cei din tabăra opusă. Mi-aş dori doar să mă lase să îmi trăiesc viaţa aşa cum consider şi aşa cum fac şi eu în cazul lor. Şi mai sper că noi, ceilalţi, care înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, nu vom lăsa omenirea să se stingă şi îi vom ajuta şi pe restul.

Până la urmă, protest este şi să ne trăim zilele aşa cum o făceam înainte – să stăm în natură, să umblăm la orice oră vrem oriunde ne duce imaginaţia şi să ne îmbrăţişăm cu drag oricând ne reîntâlnim.

 

Din nou, cum am avut două astfel de articole anul trecut, această postare este cathartică şi nu va fi inclusă în newsletter sau în linkuri de social media.                

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.