Despre fluturi | Episodul 17

Se făcea că anul trecut, în februarie, prin preajma naşterii fetelor (vezi finalul episodului trecut), era un frig crunt la Braşov.

Iar eu nu îmi făcusem înotul pe luna aceea.

Marcel începuse o nouă colaborare profesională şi avea drum la Ploieşti. Hop şi eu (mă gândeam că la sud o fi mai cald – nu a fost, dar am avut parte de un soare strălucitor).

Am dat peste o inimă mare – proprietara TRQZ Lake, unde sper să mai revin, că am fost întâmpinaţi de lebede şi de o organizare impecabilă! Am fost sfătuită şi să port neopren.

A fost foarte interesant să înot acolo doar eu, în afara sezonului. Apa a fost gheaţă – una dintre cele mai grele luni de înot –, însă sfatul cu neoprenul l-am urmat şi bine am făcut.

Sunt oameni minunaţi în acest popor şi sunt recunoscătoare! ♥

Traversam în zbor Marea Roşie, aterizând, într-un final, în oraşul-mamut Jeddah. Era cald, străzile nu păreau să aibă numere, iar noi firma de închirieri auto nu am găsit-o nicicum.

Hămesiţi şi derutaţi, am umblat pe strada Saqr Quraish în sus şi-n jos căutând vorbitori de engleză. Într-un fel, ne-a făcut bine, căci am luat pulsul metropolei, am văzut cum sunt oamenii – şi erau tare de treabă. Cei care vorbeau engleză opreau chiar şi maşinile, doar să ne întrebe dacă ne pot ajuta cu ceva. S-au dat şi telefoane. Nu prea s-au lămurit nici ei cu firma de închirieri.

Am zis că mai bine mergem noi la cazare şi a doua zi ne reîntoarcem după maşină. Un tânăr care se tundea la o frizerie din zonă ne-a sărit pe dată în ajutor. „Vă duc eu!” Cât s-a tuns, noi am mâncat la un fast-food local, apoi am văzut că drumurile prin oraş, chiar şi-ntre puncte relativ apropiate, durau câteva zeci de minute.

Iar binefăcătorul nostru nu a plecat până când nu am coborât să îi confirmăm că este hotelul corect.

 

Pentru că, deja în martie, temperatura era înfiorătoare, 37°C fiind ceva obişnuit la umbră, am adoptat stilul saudit, de a ieşi după-masa/seara, că dimineaţa ne odihneam.

În Jeddah, mi-am dorit mult să explorăm partea veche a oraşului, cea din care s-a dezvoltat, în fapt, metropola. Am găsit lemn, reamenajări, străzi închise şi multe pisicuţe simpatice, de care aveau grijă localnicii.

Şi-am mai găsit ceva: inimi mari. Nereuşind să ne „înţelegem” cu automatul de parcare din Al-Balad (denumirea acestui cartier antic), am primit pe dată ajutor, sfaturi şi ne-a fost chiar plătită parcarea. Cam aşa te simţi ca un oaspete! 

Când auzi tot felul de poveşti de bau-bau despre o ţară (şi locuitorii ei), nici nu ştii cum să te comporţi. Eram la o cafenea din Jeddah, m-am uitat la Marcel, iar el a încuviinţat. Asta este! Eticheta ne-o mai dictează şi sufletul! Aşa că m-am întors înspre tânărul de lângă mine, l-am întrebat dacă vorbeşte engleză şi dacă ne poate recomanda un loc unde să cinăm (eram foarte confuzi pe această parte în Jeddah – recenziile erau, în mare, proaste pentru 90% din restaurante).

A urmat o întreagă discuţie. Am aflat că este din sudul Arabiei Saudite, dintr-o regiune în care era iniţial plănuit să mergem, la 6 ore de Jeddah.

Am realizat naturalul discuţiei cu localnicii, fie ei şi bărbaţi.

Iar noi am fost la restaurantul recomandat. Nu a fost cel mai bine, nici cel mai rău. Dar amabilitatea ne-a rămas în amintire.       

După ce am luat ultimele sucuri (de mic dejun) de la proprietarii locului care ne-au declanşat nebunia sucurilor în Arabia Saudită, ne-am urcat în maşină şi am plecat să străbatem deşertul. Tot ce a început în Jeddah cu o amabilitate ce ne-a picat tare bine şi care ne-a îndemnat să degustăm gratuit diverse arome urma să continue în Yanbu.

Distanţele-s mari chiar şi de zăritul Mării Roşii te încurajează să le parcurgi. Am ajuns pe seară în Yanbu şi ne-am cazat. Apartamentul era surprinzător de drăguţ, având în vedere că Arabia Saudită este la începuturi pe partea de turism. Mai apoi, Marcel a ales un restaurant asiatic (ne gândeam noi – nu eram deja în Asia oricum?) şi am mers într-acolo.

Am înţeles apoi că este unul cu specific indonezian. Ne-am împrietenit cu tânărul foarte atent din Filipine ce ne-a servit, mai apoi cu cel care deţinea restaurantul. El ne-a făcut cunoştinţă cu mama lui şi cu dragii lui papagali. Eu am o slăbiciune mare pentru papagali şi mărturisesc: m-a cucerit Lumi! ♥ Nu doar că era liber pe-acolo (ţin minte că era ori în renovări ori în mutări părintele lui de suflet), însă nu se dezlipea de mine! Cine ştiuse măcar că Micul Alexandru devenise o prezenţă obişnuită pe teritoriul saudit?

Ziua lui Marcel, sărbătorită în Arabia Saudită, a fost un şir lung de fapte faine îndreptate înspre el.

La cafeneaua unde am hotărât să luăm micul dejun am avut parte de un om minunat, care m-a lăsat să îl răsfăţ cu un „La mulţi ani!” răsunător, în limba noastră şi în toată încăperea.

 

Cadoul meu a fost un tur de snorkelling. Am fost doar noi doi şi un domn tare inimos, care i-a făcut iarăşi dedicaţii lui Marcel de ziua lui, cum a putut. Vizibilitatea din larg nu a fost cea mai bună, însă priveliştile şi culoarea Mării Roşii, pe care eu o ştiu dintotdeauna turcoaz, au fost extraordinare!

 

Pe seară am revenit la restaurantul unde-l cunoscusem pe Lumi, iar proprietarul i-a trimis din partea casei lui Marcel un mini-tort de curmale.

 

Surprizele vor continua într-un nou episod, cu Arabia Saudită scoţându-şi ultimii aşi din mânecă.