Despre fluturi | Episodul 16

/Scriam  în mai 2024:/

Săptămâna trecută mi-am reamintit de lansare, aşa că acum recuperez.

Se termină primăvara; să vă fie vara un cântec de valuri!

 

…de valuri aveam parte şi la sosirea în Sardinia. Însă de un cu totul alt anotimp. Noroc că aveam o căciulă care se împachetase uşor, nişte mănuşi fără degete şi bocancii cu mine.

Pentru că prima zăpadă a anului trecut urma să o prindem în… mijlocul Mediteranei!

Noi merseserăm pentru torrone în Aritzo, am nimerit însă la sărbătoarea lui Santo Antonio Abate, despre care nu ştiam, până când ne întâmpinaseră focurile gigantice din sat.

Maşina închiriată, neechipată cu anvelope de iarnă, că nimeni nu se aştepta, s-a dus ca placa în vale spre cazarea noastră (că în vale era). Gazda noastră ne-a sărit în ajutor. Cu ceva sare a reuşit Marcel să o urnească, apoi soţia domnului a venit cu noi pe un alt drum, cât să o putem parca pe strada principală, chip să urcăm pe unde coborâserăm nu era!

Am fost primiţi în centru ca nişte oaspeţi speciali, ni s-a permis chiar accesul prin piazza, apoi am parcat şi am revenit pe jos. Şi gazda noastră a făcut la fel, dorind să ne ştie în siguranţă. Şi pe noi, şi maşina.

Cu toate că frigul era pătrunzător şi nu aveam prea multe haine groase, am plecat la festivităţi după un duş binecuvântat. Am început să primim bere, bomboane, prăjituri, tovarăşi de drum de la un foc la altul. Erau curioşi sarzii de cum ne place insula lor, de ce suntem acolo, unde urma să mai mergem.

La un moment dat, Marcel s-a dus la un dans tradiţional, ca un fel de horă a noastră. M-am alăturat şi eu oamenilor bucuroşi. A fost momentul mojo al călătoriei.

Sentimentul că suntem mai mult decât bineveniţi a continuat a doua zi. Cursa după torrone mergea mai departe în Tonara. Acolo – zăpadă parcă şi mai mare. Oamenii ieşiseră cu ce aveau pe lângă case pentru a curăţa drumurile. Cu toate acestea, se opreau, ne ascultau, ne îndrumau, ne indicau pe ce drumuri să nu o apucăm.

Era Sardinia pe care nu o uitasem! <3

Cum ne continuam noi drumul de la Tonara înspre mare (unde speram ca zăpada să ia sfârşit), am dat peste nişte tineri care nu îşi mai puteau scoate maşina din zăpadă. Deh, nu ai cum să fii obişnuit cu un fenomen care se petrece foarte rar! Am oprit şi am încercat să îi ajutăm. Maşina nu se urnea. I-am lăsat pe mâini bune, însă, când a apărut o ditamai maşină cu troliu. Ce îmi mai place când se ajută oamenii!

 

Trecea şi după-masa însorită de pe lângă Cala Goloritzé şi ajungeam, printr-o perdea de fulgi şi mai apoi de picături de ploaie, la Olbia. Aveam amintiri plăcute de aici. Mă bucuram să pot împărtăşi cu Marcel atmosfera uşoară a oraşului.

Am ajuns, într-un final, la un restaurant fără fast, însă cu o căldură fantastică. Pizza – printre cele mai gustoase pe care le-am mâncat (şi l-am felicitat pe cel care-a copt-o)! Iar doamna – proprietară, apoi am realizat –, glumea servindu-i fructele de mare lui Marcel. Aflând că sunt pasionată de copt, mi-a dat reţeta de seada, rugând bucătarul să mi-o prepare în două feluri, ca să îmi arate diferenţele de gust. La sfârşit, am îmbrăţişat-o pe Domenica şi mi-a şoptit că, oricând suntem în Olbia, ne aşteaptă pe la ea. 

 

Eu iubesc Franţa foarte mult. Este o ţară superbă, diversă. Mă simt într-un anumit fel acolo. Însă primirea a fost de multe ori dură. În Corsica, minunata insulă cu identitate aparte, parcă-i şi mai dură. Te duce cu gândul la vendette şi piraţi. Exagerez poate ori e felul meu românesc şi pupăcios la mijloc. Cu toate acestea, preconcepţiile sunt făcute pentru a fi dărâmate. Eram în Haute-Ville de Bonifacio într-o luni iarna... Un singur restaurant deschis. Intrăm, ne era foame! Nimic vegetarian! Vorbesc cu doamna de acolo (foarte drăguţă, cochetă – avea o beretă simpatică –, de pe continent) şi cu drag (că s-a văzut) vorbeşte cu bucătarul şi îmi încropesc un prânz tare fain din paste şi salată. Le-am mulţumit şi i-am binecuvântat în gând! 

 

Chiar înaintea reîntoarcerii din Corsica în Sardinia, am dat în partea de jos a portului Bonifacio de un blănos tare simpatic. Cu toate că aveam niște batoane cumpărate pentru acasă, pentru Linu și Kara, nu ne-am putut îndura să nu îi dăm și lui. Ne-am jucat cu el, au fost momente pline de afecțiune și de Binele acela care îți umple sufletul. În nici o lună, urma să întâmpinăm copilele lui Kara și Linu. Printre ele, Pi, care parcă a fost prevestită - prin culoare și blăniță - de prietena noastră pisică din Mediterană.

 

Pe la mijlocul lui februarie anul trecut, a nins pentru prima oară zdravăn. Aşa că ne-am dus (era chiar înainte de weekend) unde ştiam noi că e powderu’... la Maial, în Codlea. Am fost încurajaţi, urmăriţi, am râs mult cu localnicii, mi-am rupt legăturile, dar partenerul meu în de toate a fost acolo să rezolve temporar situaţia. Tare faină a fost întreaga experienţă!

 

Şi ca să finalizăm cu dragoste şi optimism, pe 19 februarie au venit pe lume 5 fete cucuiete. Iatâ-l pe viitorul tătic cu câteva ore înainte ca mândra lui Kara să dea naştere, rând pe rând, celor care sunt şi astăzi cu noi şi ne luminează fiecare zi. Kara le-a iubit ca pe ochii din cap şi a fost mămica ideală până s-au făcut măricele; acum le mai ceartă, însă Linu şi-a înfrânt toate fricile şi este cel mai grijuliu tată. Iar fetele au dormit cu noi cât am lucrat şi ele au crescut.

 

Revin curând cu faptele de bine din Arabia Saudită!

Să vă continue vara frumos! ☼