Plusuri şi minusuri din Delta noastră

Greu mă urnesc atunci când e să scriu despre aspecte negative din călătoriile mele.

Uneori, însă, e musai.

Funda roz pe care-o aplic mereu ia, de această dată, forma plusurilor, menite să echilibreze balanţa timpului petrecut în Deltă.

În a doua jumătate a lui august, ne-am reîntors în Deltă, după 15 luni de pauză [de la sfârşit de aprilie, anul trecut]. Îmi fusese tare dor – ştiu că şi lui Marcel.

Am condimentat un pic călătoria cu un drum în partea ucraineană a Deltei, dar seara Zilei nr. 2 ne-a prins în Galaţi.

 

Clasicul drum cu bacul (23 lei = 20 lei -maşina- +2x1.50 lei -pasagerii-) a fost de această dată în lumina lunii -plus-, însă, după drumul spre Parcheş, am ajuns la Păduricea noastră de stejari, unde-am trăit atâtea momente frumoase, şi la primul minus. Ca niciodată, era plină de gunoaie. L

Alte minusuri

* La Parcheş am găsit din nou gunoaie pe mal – nu atât de multe ca în alte zone din Deltă –, dar şi în apă. Pe durata turei noastre de dimineaţă, am reperat bidoane de plastic şi doze de bere, pe care le-am strâns în caiace la întoarcere.

[Am plecat cu multe gunoaie în maşină şi, în drum spre Tulcea, am poposit pe la un punct de reciclare. Dacă ar strânge fiecare vizitator fie şi un bidon, să pluteşti pe apă/să ajungi la ea ar fi şi mai încântător!]

* Tulcea, care este unul dintre oraşele mele preferate din România, parcă arată tot mai rău, de la an la an. Lipsă de atenţie la detalii, mizerie pe trotuare şi în spaţiile verzi, faleza – cu un potenţial extrem de mare, de altfel – în paragină.

[Este un oraş neîngrijit şi ar putea arăta fantastic! Autorităţile ar trebui să se ocupe şi să îi ofere o faţă nouă oraşului – gândiţi-vă doar că, la mijloc de august, spaţiile de cazare erau 98% ocupate; deci, lumea vine pentru că are ce să vadă în împrejurimi.]

* În următorul minus există şi un plus – faptul că, în sfârşit, drumul ce face dreapta imediat după postul de verificare acte (de după trecerea cu bacul Tulcea-Tudor Vladimirescu) s-a deschis. Aşadar, nu a mai fost nevoie ca Marcel să conducă până-n Pardina. Partea proastă – şi mi s-a rupt sufletul – a fost că multe dintre persoanele care veniseră în zonă să pescuiască nu îşi strânseseră gunoiul. În cazurile fericite, pungile erau atârnate în copaci (!). În cazurile nefericite şi incredibil de scârboase, erau fie împrăştiate prin locul respectiv, fie prin tufele din spate.

[Nu mai frumos este să strângem după noi şi să îi lăsăm şi pe alţii să se bucure de splendoarea din Deltă? Ca să nu mai vorbim că este un sit protejat...]

Alte plusuri

* Nici în acest an, unul dintre locurile mele preferate din lume nu m-a dezamăgit. Nu ne-a dezamăgit. Aceeaşi linişte, aceeaşi umbră de-a lungul apei, aceeaşi multitudine de păsări. „Uite, mic, un pelican!” În fiecare an îi vedem aici. Până să se întoarcă Marcel (eram cu caiacele pe apă), a mai văzut „o jumătate de pelican”. Ne-am lăsat să cădem într-o relaxare aproape totală, ne-am întins pe spate în caiace şi am ascultat păsările.

 

* Marcel a primit un somn, fără niciun ban, de la un localnic. Tare mult s-a bucurat şi şi l-a gătit în chiar seara aceea. A fost o adevărată aventură, i-am luat gheaţă, să nu se strice. :D

* Pe Lacul cu Coteţe, am avut parte de un adevărat festin. Anul acesta, nu numai că am văzut o grămadă de pui de lebădă, atât de simpatici cu puful lor griuliu, dar am fost faţă în faţă cu poate cel mai mare număr de pelicani pe care l-am văzut vreodată. Ne-au lăsat să ne apropiem destul de mult, fără să se sperie, şi mult timp am fost doar noi doi şi ei, în timp ce alţi pelicani exersau zborul la înălţime, desenând figurine speciale pe cerul de toamnă. Da! Am mai spus-o, a fost prima dată când am simţit că am fost toamna în Deltă.

* Erau multe maşini la trecerea dinspre Tudor Vladimirescu înspre Tulcea, aşa că cei de la bac (23 lei = 20 lei -maşina- +2x1.50 lei -pasagerii-) au fost drăguţi şi nu ne-au lăsat prea mult să aşteptăm. Ca bonus, drumul apucat, spre Hârşova (taxă de pod, tot 11 lei), a fost la fel de pitoresc, la fel cum mi-l aminteam.

* Am apucat-o pe Cheia, căci pe Buşteni creşteau minutele de staţionare (Waze). Păruse că şi alţii avuseseră aceeaşi idee – cred, ca glumă, că am văzut maşini din aproape toate judeţele ţării, mai puţin Caraş-Severin, Gorj, Mehedinţi, Satu Mare, Vaslui. Vă daţi seama ce încet se conducea, dacă am apucat să le reperăm... măcar nu am stat pe loc. Şi încă ceva... românii umblă mult.

Revenind la oile noastre, aş vrea să atrag atenţia asupra altor locuri în care-am găsit gunoaie peste gunoaie:

-        Acum un an am fost scurt până la mare, în Bulgaria şi la noi, cu Marcel şi cu tatăl meu; undeva pe drumul spre faimoasa Cherhana Taşaul [un pic prea lăudată, în opinia mea], am dat peste imaginea asta şi mi s-a rupt sufletul. Nu, nu era o groapă de gunoi amenajată.

 

-        În noiembrie anul trecut am prins o duminică frumoasă-foc şi o lumină de apus memorabilă la Peştera, tot cu Marcel şi cu tata. Partea proastă este că am trecut şi pe lângă adunătura aceasta de gunoaie.

Mă deranjează tare de tot gunoiul. Mă întreb cum de pe alţii nu îi deranjează. Cum o fi să te lase sufletul să arunci până şi un şerveţel pe jos?

Pe de altă parte, cum o fi să fie curat? În natură, pe ape, peste tot în lume. Sunt prea idealistă, aşa cred şi eu, dar ne putem apropia de ţinta aceasta. Încetul cu încetul. Şi ne putem ţine casa curată. Planeta noastră. ♥