La mulţi ani, România mea! 101.

Am început cu o serie de fotografii şi experienţe de prin a noastră frumoasă ţărişoară anul trecut, la marea aniversare. Însă, am amânat publicarea blog post-ului acestuia până astăzi, ca să mai pot cânta frumuseţile ţării noastre.

Prin poveşti în poveste, scurte şi pline de tâlcuri, din 2019.

Iată-le—

Criş şi Bezidu Nou în lumină de ianuarie

Cred că în fiecare an pornesc cu mare avânt şi am o poftă teribilă de colindat, chiar şi atunci când e frig, frig tare.

Aşa am ajuns noi înspre Bezidu Nou, când iniţial am pornit-o spre Câmpina [pe drumul spre Bucureşti era prăpăd]. Am poposit şi pe la Criş, cât să vizităm Castelul Bethlen (sec. XIV-XVIII), aflat în restaurare.

 

De ce Bezidu Nou? Conform Atlas Obscura – de unde mă mai inspir eu pentru călătorii şi locuri bizare –, acolo se găseşte una dintre curiozităţile (un pic tragice) ale României: barajul construit de Ceauşescu a ras din temelii satul, dar acesta din urmă primeşte de-acum susţinere, căci, încetul cu încetul, construcţiile îngropate de ape ies la suprafaţă.

#numorcaiicandvorcainii

Belin şi Micloşoara în haine de carnaval

J Nu ştiam că Fărşangul se organizează şi la Belin (adevărul e că noi ne porniserăm să vizităm Castelul Kálnoky... dar am mai dat câte-un leu, cât să nu ne fie blocată maşina în pregătirile de carnaval, de către localnicii un pic... mai veseli).

Castelul impresionează prin atenţie la detalii şi parc; plus că, intrând în vorbă cu colegii noştri de tur, am descoperit nişte poveşti de viaţă deosebite, inclusiv pe cea a unui domn ce împlinea o vârstă frumoasă, rotundă şi o sărbătoarea acolo, cu familia lui.   

#nuaduceanulceaduceceasul

Turtă dulce la Târgu Secuiesc şi istorie-n Ghelinţa

Anul trecut, Târgu Secuiesc îmi intrase tare în suflet. M-am găsit acolo, colindându-i străzile şi simţindu-i aromele singură-singurică, pe soare şi pe ploaie.

Ce surpriză să îi fac eu iubitului meu, ştiind că zilele de concediu sunt planificate şi că nu putem ajunge mult prea departe de Braşov, vineri seara după muncă?

Un atelier de turtă dulce! Mmmm...  

Aşa ne-am găsit noi în casa familiei Szántó, care ne-a primit cu mare căldură şi cu momente frumoase în care-am învăţat să decorăm inimioare plămădite după o reţetă ce se utilizează de multe generaţii. Sincer? Este preferata mea, din câte am gustat! J Şi activitatea în sine mi-a rămas în suflet! Vă recomand o programare prealabilă.

 

Seara am petrecut-o, după o vizită la deliciosul Jazz Bistro & Winery, în cea mai veche clădire a istoricului Târgu Secuiesc: Vörös Guest House, unde m-a aşteptat un delicat buchet de ghiocei.

 

Ce a mai fost fain? Târgul, organizat de obicei în a doua sâmbătă a fiecărei luni, în centru. Am găsit miez de nucă, legume savuroase, sucuri naturale, chiar şi săpunuri de casă. Şi dacă vă gândiţi că nu aţi cumpărat suficientă turtă dulce, mai aveţi o ocazie.

Ghelinţa, la doar o aruncătură de băţ, oferă privelişti minunate de urcaţi suficient de mult – iar Biserica Sf. Emeric (din sec. al XIII-lea) este o încântare pentru toţi cei care-s pasionaţi de ziduri vechi.

#dragosteaintelegetoatelimbile

Albastrul de Viscri

Ne-am reîntors la Viscri de ziua tatălui meu, participând la un eveniment gastronomic la Viscri 32: White Barn and Blue House. A fost savuros şi la fel de mult mi-a plăcut să revăd şi cărările satului, apoi biserica fortificată, în care tatăl meu a păşit pentru întâiaşi dată.

Cam creează dependenţă albastrul despre care am amintit. :P

#candsevedesatulnumaitrebuiecaruta

Castelele părăsite (sau nu?) ale Budilei

Încă mi-e un pic neclară situaţia lor. O să vă spun ce am înţeles—

Béldy Ladislau este actuala primărie (noi am fost în weekend, putând, aşadar, vizita doar parcul);

Castelul Mikes este proprietate privată şi o parte a sa a fost superb restaurată (noi nu am ştiut că nu se vizitează şi am intrat prin poarta deschisă, dar nu am fost trataţi urât);

Castelul Nemes este locuit – nu ne-am dat seama de cine, câinii nu ne-au permis să ne apropiem prea mult, însă părea într-o stare avansată de degradare;

la Castelul Béldi Pál nu am ajuns, însă... a fost o zi tare interesantă, finalizată cu un drum la Vama Buzăului, redescoperirea Râului Buzău prin alţi ochi şi... apoi Cascada Urlătoarea şi frumoasa zonă verde dimprejur. Ne-om fi rătăcit noi pe cărări accidentate de munte apoi, dar acasă am ajuns tot cu zâmbetul pe buze.

#treicasteletreifrati

Pe Valea Avrigului

Pe autobuzul dintre Copenhaga şi Malmö, am dat peste un român de treabă, stabilit în Norvegia, cu care-am stat la poveşti. Ne-a spus multe despre Valea Avrigului, de pe unde-şi petrecuse copilăria. Ne-a intrigat.

Am zis să poposim şi la Cisnădioara, preţ de-un quest – tare-mi mai place locul acesta şi l-am descoperit parcă şi mai mult acum... şi nu am ratat o masă dulce la Mândra. Nu se putea.

 

 

 

Da, Valea Avrigului este frumoasă /mi-o imaginam şi-mai-şi/, însă există o răceală a oamenilor acolo – de la Poiana Neamţului /nu recomand din motive de lipsă de implicare a proprietarilor şi servicii mediocre, căci şi de ziua noastră naţională ar trebui să spunem adevărul :D/ şi până la Cabana Bârcaciu (1550m) /unde domneşte un iz de narcisism, pentru că eşti luat de sus şi dacă vrei să îţi iei o apă minerală, trebuind să fie mereu doar cum zice proprietarul; iarăşi, nu recomand/.

În rest, traseu destul de uşor /am bătut timpul recomandat la coborâre/, dar nespectaculos, cu excepţia momentelor petrecute-n golul alpin. Tot nu-mi pare rău că am fost!

#binelepecareilfacilasesitivafiinapoiatlamunte 

 

 

Siretul – „pohta ce-am pohtit”

Nu aş putea spune de ce m-a fascinat acest râu mereu. L-am considerat întotdeauna unul dintre cele mai limpezi şi mai îmbietoare din România (şi l-am văzut din mai multe unghiuri). Iar mie îmi plac apele de acest fel!

Apoi, am un gând – să fac un source-to-sea/mouth pe un râu şi Siretul a fost cel mai important candidat de până acum.

Dacă punem în balanţă cât de liberă m-am simţit pe el, cu tot cu drumul prin Sascut într-acolo, şi cu păsările şi oazele de verdeaţă de pe lângă Orbeni, a rămas în cărţi. Am fost fericită acolo!

[Ar putea fi acordată o atenţie crescută strângerii gunoiului de pe maluri; eu am dat o mână de ajutor naturii, cum am putut.]

#raulnuurcaladeal

România – Suedia [the sequel]

Am crescut cu fotbalul în vene. Am crescut cu marea noastră generaţie. Am plâns la meciul din ’94 de la Campionatul Mondial din SUA. Parcă noi am fi meritat mai mult să mergem mai departe. Am trăit cu gândul acesta de la 11 ani încoace.

Cu sufletul matur, am hotărât cu Marcel – căci şi el simţea la fel –, să ne luăm bilete la meciul din calificări pentru EURO, împotriva aceleiaşi ţări, de pe 15 noiembrie.

Aveam speranţe mari – eu cred că băieţii, această nouă echipă ce se încheagă, pot ajunge departe. Acum a fost... atât de fad şi de prost jocul...

Dar nimeni nu îmi va lua din inimă strigătele celor peste 50000 oameni prezenţi şi energia extraordinară a Arenei Naţionale: primul meu meci la acest nivel.   

#cusperantatraiesteomul

Tradiţii codlene

Am zis să îl mai scot pe tata la o plimbare prin jurul Braşovului, mai ales că am avut parte de o toamnă atât de lungă, atât de caldă şi atât de frumoasă.

Am început cu o vizită la Muzeul Tradiţiilor Codlene, ce m-a impresionat foarte mult – ghidajul a fost de excepţie şi vi-l recomand! Plus că, este o ocazie să înţelegeţi mai bine trecutul localităţii, al împrejurimilor, aruncând totodată un ochi peste exponate de mare valoare.

Apoi, am zis să stăm în aer liber. Fusesem pe 27 septembrie invitată la inaugurarea celor 6 noi trasee de drumeţie din Codlea (reamenajarea lor, mai bine-zis); nu putusem ajunge, căci plecam în aceeaşi zi în Republica Moldova /o altă poveste – va urma/. Ocazia însă mi-era, acum, la îndemână. Am zis să optăm pentru un traseu mai scurt, Maial --> Ştrandul Codlea. Era destul de târziu /în 2019, nicicum nu m-am putut trezi la ore acceptabile, poate doar în Ghana :P/, aşa că ne-am pornit cu voie bună. La un moment dat, cerculeţul galben s-a făcut nevăzut. Nici localnicii nu ne-au putut ajuta şi, discutând cu oficialii din Codlea ulterior, se pare că tăierile de copaci pentru realizarea unui nou drum forestier luaseră cu ele şi copacii cu semnul nostru buclucaş.

Seara s-a încheiat în cele din urmă prin jurul Lacurilor Codlea de lângă Ştrand, primul – pe care mă dădusem cu Marcel cu caiacul în urmă cu 6 ani – acum secat (oare îl curăţă?), iar al doilea – văzut în premieră – cu un aer misterios şi fascinant. Mi-a plăcut.

#nuepentrucinesepotrivestecipentrucinesenimereste

De multe ori, timpul ne este vrăjmaş. Poate că nici eu nu am timp să colind cât de mult aş vrea. Viaţa o vreau balansată între fiinţele pe care le iubesc, lucrurile pe care le iubesc şi locurile pe care le iubesc. Din mult sau puţin /depinde de perspectivă/, împart.

Mă simt norocoasă că nu trebuie să merg departe când îmi doresc să întâlnesc ceva autentic, să am o experienţă nouă sau să mă reîncarc. În puţinul timp pe care-l avem, România noastră ne poate hrăni cu de toate! J