Sporturi cu plăci în Egipt: sandboarding & kitesurfing

 Pomeneam aici – şi-aşa aflaţi şi cum de-am ajuns noi în Egipt la final de 2020 – că-mi plac sporturile cu plăci. Şi mai erau şi două dintre motivele pentru care i-am fost şi îi sunt recunoscătoare Egiptului.

Ambele au fost în premieră şi, cumva, pe nepusă masă.

Credeam că voi face windsurfing şi speranţele să apuc – într-un final! – să văd şi eu cum e să cobori dunele de nisip cu placa se apropiau de zero.

 

De acasă nu reuşisem să găsesc nicio companie care se mai ocupa de sportul acesta în Deşertul Sinai (cu toate că mie mi se pare o super-activitate care îmbină statul în aer liber cu ceva nou şi foarte antrenant).

Ne băteau – încă din Sharm el-Sheikh – o grămadă de agenţi la cap... să luăm excursii, să facem tururi /iar noi fugim de astea ca apucaţii/. Până când am zis că pot să întorc situaţia în favoarea mea.

-        - Dar o excursie de sandboarding organizaţi?

Rămâneau, cu fiecare intervenţie a mea, blocaţi. Unii mai încercau să îmi mai dea la telefon pe x sau y, să pară că rezolvă ceva. Una dintre cele mai amuzante întrebări a fost „Dar, bine, voi aveţi plăci?”. /Nu, eu am maşină închiriată şi te-aş fi bâzâit la cap pe tine să îţi mai plătesc şi transportul până la duna respectivă dacă aş fi avut plăcile cu mine./

Cu toate acestea, nu am renunţat la visul meu. Am ajuns chiar şi la Dahab (deci, mai aproape de deşert) şi am întrebat-o şi pe recepţionera hotelului la care stăteam dacă ştie vreo companie care ne-ar putea duce la sandboarding). Chiar şi ea făcuse ochii mari.

Până la urmă, în a doua dimineaţă, la micul dejun, dau de postarea în engleză a unei bloggeriţe (vedeţi cum suntem şi noi buni la ceva?), Marcel îi scrie omului pe WhatsApp şi... bingo! Mergem pe după-masă la hotelul lui să le luăm, doar că nu este acolo şi aşa se duce de râpă visul nostru de-a face sandboarding la apus. Ne promite, însă, că le vom avea a doua zi la 9 la hotel. Să mă încred, să nu mă încred? Motive – din interacţiunile mele egiptene până-n acel moment – nu prea aveam, dar ce să şi facem?

-        - Nu a venit nimeni cu plăcile în dimineaţa asta?

Dezamăgire. Până la urmă, le recuperăm de la acelaşi hotel vizitat deunăzi. 300 LE toată ziua, 2 plăci, una mică şi-una mare, dar cumva... aceasta din urmă imposibil de folosit.

/Mergem la St. Catherine, cu controale cu duiumul, dar ne place la nebunie şi... chiar unul dintre militari zâmbeşte când îi arătăm plăcile şi îi spunem că asta vom face. Ne vom şi da. Eram cool. Dar nu asta urmăream, am lăsat de mult în urmă bifarea experienţelor. Este vorba despre ce rămâne cu adevărat în suflet. Despre cum creştem. O spun mereu./

Ochiserăm nişte dune pe drum şi două rămăseseră în joc. Era amuzant, ca atunci când căutăm ape şi intrări în ele cu caiacul.

Am oprit la prima, aflată cam la 1/3 dinspre drumul de întoarcere de la St. Catherine către Dahab, deci cam la jumătate faţă de intersecţia mare, pe partea stângă. Am urcat. Marcel a încercat să coboare nisipul. Nici măcar nu s-a mişcat. Zic, să încerc şi eu. Nimic. Am râs de ne-am cocoşat. Ce să şi facem? Vântul se auzea jucându-se printre stâncile din spate. Am plecat înspre a doua dună.

Ehhh, aceasta mult mai înaltă, mai abruptă şi... mai greu de urcat. Marcel se dă primul şi reuşeşte! Urmez eu... e cu plecare mult mai grea decât la snowboarding, ca o zăpadă nărăvaşă, ce ţi se împotriveşte. Până la urmă, însă, când începi să accelerezi, dus eşti! De cotit, însă, e mult mai greu faţă de cum este pe pârtie. Aahhh, şi dacă te-apuci şi frânezi... nu prea mai e chip să te reurneşti. 

Marcel încearcă din nou, cu placa mică, dătătoare de vănătăi. Se trânteşte intenţionat la final în nisip, să vadă cum este.

Eu mai urc o dată. E aşa de greu, dar mă ajut de placă. Simt că am nisip peste tot, însă priveliştea de sus este sublimă. Parcă de mult timp nu am mai luat guri de aer atât de sănătoase. Parcă de mult timp nu am mai simţit aşa că trăiesc!

După o a treia încercare a lui Marcel, plecăm spre maşină. Chiar de pare aproape, e multişor de mers până la drum. Dar ne încarcă teribil, avem zâmbete mari pe chip şi curând vedem şi-o cămilă.

 

Iarăşi nisip, pe cer culori şi în zare turcoaz.

-        - Aveţi idee unde se ţin cursuri de kitesurfing?

-        - Încercaţi la centrul din spate.

...

-        - Să ştiţi, însă, că nu vă garantez că astăzi veţi fi şi în apă.

Sau poate că tipa aceea blondă, frumoasă şi simpatică din Rusia dorise să spună „pe apă”?

Nu ştiu, îmi puneam o grămadă de întrebări pe măsură ce înaintam tot mai mult în turcoaz. Eram consolată cu ideea că toate sporturile astea cu plăci încep, cum e şi normal, cu lecţii pe uscat.

Povestim cu Colea, cum mie îmi place să descos pe toată lumea. Aflăm că e de 12 ani în Dahab, plecat din Volgograd. Normal că află şi de fascinaţia mea pentru Rusia şi pentru poporul ce-o locuieşte.

Înţeleg, în mare, despre ce este vorba. Îmi amintesc de taster session-ul de kiting de lângă Râşnov, din urmă cu 10 ani. Mi-e groază să nu mă tragă kite-ul după el, cum mi se întâmplase în trecut, pe uscat. Se întâmplă – şi şi-acum mă doare piciorul.

Apa este puţin adâncă în mare parte din lagună, de aceea-i şi un loc atât de potrivit pentru începătorii în acest sport. Facem cu rândul, încercăm să controlăm kite-ul, să înţelegem vântul, mai facem câte-o poză. Colea se oferă chiar să facă el fotografii cu GoPro-ul nostru, căci ştie cam care vor fi finalurile acţiunilor noastre.

Eu am luat o „pauză pentru decantare”. Este poate primul instructor care m-a înţeles şi mi-a respectat dorinţa, fără să încerce să insiste.

Cu toate acestea, stau pe lângă el şi Marcel şi urmăresc ce fac, încercând să internalizez. E greu, e buzz-ul acela de zi specială şi parcă toate trec prin mine.

-        - Şi-acum vom înota.

Nu înţelegeam ce-ncerca să ne spună Colea, conducându-ne spre apa mai adâncă. Văzându-l pe Marcel cum pleacă din apă şi încearcă să controleze kite-ul tot din apă, mi se pare mişto de tot. Şi cam cât de aproape se poate de the real deal.

-        - Vreau şi eu!

Şi uite ce-nseamnă un profesor chibzuit: nu să tragă el de elev, ci elevul de el... că ar vrea să mai înveţe!

Senzaţia cât m-a tras kite-ul prin apă şi m-am jucat cu el a fost nemaipomenită.

Soarele apunea şi zăream silueta unei biciclete de cealaltă parte a lagunei.

-        - La mulţi ani! trecuse pe lângă mine tipa blondă, frumoasă, ce făcuse aventura toată posibilă.

Îi mulţumesc şi îi zâmbesc din toată inima.

Aşa ne despărţim şi de Colea. Îl îmbrăţişăm tare, ne schimbăm de hainele ude şi ne reîntoarcem pe drum.