Cartagena surfează

(partea a doua)

Limbile sunt vii, se dezvoltă şi cresc în permanenţă, aşa că eu cred că ne putem un pic juca mai ales cu neologismele.

Acum, că v-am explicat titlul, să trecem şi la continuarea poveştii.

Era dimineaţa celei de a treia zile în Cartagena. Ne luam rămas bun de la Urbanización La Española ce ne găzduise cu atâta drag. Ne îndreptam înspre poartă salutându-ne cu toată lumea, ba chiar dând din cap în semn de mulţumire când mi se recomanda aloe vera pentru roşeaţa pielii.

Jimmy, instructorul nostru de surfing, ajunsese numai bine. Mă obişnuisem deja cu marja de eroare pe care-o ilustra perfect vibe-ul de Caraibe din perspectiva timpului – şi nu mă deranja!

Vă amintiţi de adaptorul pe care-l cumpăraserăm cu o zi înainte? Ajunşi din nou la mall, am tras o porţie fantastică de râs înţelegând că se desfăcea şi că puteam, astfel, să îl folosim. Nimeni nu se supărase, eram deja obişnuiţi cu asta.

Aceeaşi atitudine am întâlnit-o şi la cazarea propusă, ce părea cam neîngrijită şi o idee întunecată pentru gusturile noastre. Aşa că ne-am mutat pe malul mării. Nici apartamentul propus, la etajul 14, nu era impecabil – urma chiar să găsesc o pereche de chiloţi dosită după un raft în dimineaţa următoare, becurile nu funcţionau toate, canapeaua cădea –, dar priveliştea, ah, priveliştea! Doar nisipul ne mai despărţea de Marea Caraibilor. [Între noi fie vorba, aşa am ajuns să achiziţionăm şi apartamentul nostru din Braşov. Ne-a cucerit terasa.]

În întârziere întrucâtva, porneam la lecţiile de windsurfing. Poate că unii dintre voi îşi amintesc cum m-am înscris într-o tabără de surfing, apoi, când am văzut că nu e de mine, cum am încercat să mă fofilez. E bine că ştiu ce vreau! Şi, aşa cum am visat mereu la motociclete, şi nu la maşini, cam la fel am visat şi la windsurfing, şi nu la surfing. :P

Unele lucruri chiar le simţi! Le ştii! Parcă-s în tine.

Plimbarea până la şcoala de windsurfing ne făcuse foame... şi sete. Râdeam urmărind bâtlanii ce se strângeau cu zecile şi stăteau atât de aproape de oameni. A urmat chiar şi o gustărică – pastel de arequipe, un fel de trigon de-al nostru cu caramel deasupra. Care îmi aducea aminte cu poftă de dulce de leche­-le cu care făcusem cunoştinţă în Argentina.

Instructorul nostru de windsurfing – un algerian foarte răbdător, multiplu campion la sportul pe care, se vedea, îl practica cu mare pasiune. I-am urat „Ramadan Fericit”, căci ne nimeriserăm peste primele zile ale perioadei de post musulmane, apoi ne-am apucat de lucru. Mediul îmi părea unul foarte plăcut, în cadrul Clubului Mokana, specializat în sporturi de apă. Îmi venea să mângâi toate plăcile colorate din jur! La drept vorbind, Cartagena este renumită pentru vânturile care fac perfectă practicarea tuturor sporturilor ce ţin de valuri. Dar nu azi, când nu prea aveam. Nici vânt, nici valuri prea mari. Poate că totuşi era bine pentru începători. Mi-a plăcut că am luat-o încet cu teoria, cu direcţiile vântului şi cu modul lor de abordare, apoi am studiat placa şi vela, încercând să aplicăm ceea ce învăţaserăm pe tablă. „Ce elevi buni!” J Într-un amestec de franceză, engleză şi spaniolă, am purces înspre apă.

 

Ne-a arătat el mai întâi cum ar trebui să manevrăm vela, apoi a stat pe lângă noi cât am început să exersăm şi să ne dăm, oferindu-ne instrucţiuni la fiecare pas, dar şi libertatea care te face să te îndrăgosteşti de un sport. Marcel a fost primul şi s-a descurcat foarte bine! Spre deosebire de alte sporturi şi dăţi, nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Mi-am amintit cum să mă sui pe placă, apoi, cu grijă şi atenţie la echilibru – am înţeles că şi pentru asta îţi trebuie zile întregi ca să spui că îl stăpâneşti cu adevărat –, am ridicat vela. Am mai căzut, m-am mai ridicat, cert este însă că am ajuns în larg singură-singurică. Întoarcerea spre mal nu prea mi-a ieşit, dar o să mai fie timp pentru asta, căci chiar am clicuit – eu şi cu windsurfingu’ – din prima!

 

Eram mândră de mine – că nu mă înşelasem, că făcusem mai mult decât ce speram eu să fac [să mă urc pe placă şi să ridic vela] – şi mă simţeam puternică, de fiecare dată când POT mă simt aşa! Şi acesta chiar este un an al răzbunărilor – în sens frumos –, din toate bătăliile pe care le-am dus vreodată. Am fost chiar felicitată de instructorul meu de surfing din Lanzarote, Corrado, la rându-i, un windsurfer învederat.

Unde mai pui că am încercat şi SUP, căci Jimmy avea placa personală cu el. Mi-a plăcut, am simţit că vâslitul – de la caiac mi se trage – îl fac fără să clintesc, însă este un pic plictisitor pentru mine.

După un duş care a clătit nisipul acumulat pe noi, am ieşit la prima şi singura masă a zilei. Columbianul de origine israeliană – eram amuzată, şi în Columbia erau atât de mulţi! – ştiuse cum să mi se bage pe sub piele, îmi adusese orez de cocos şi un gigantic suc de lulo, care din acea clipă a creat dependenţă. Apoi, după cumpărături pentru ceva dulce, de mic dejun, am căzut frânţi.

Spionând plaja, vecinii şi zidurile Oraşului Vechi.   

    

A doua zi, de dimineaţă, mă desfătam cu arequipe uns cu pasiune pe lipii din quinoa, îmi beam laptele cu ovăz [ce le mai place columbienilor – de la săpunuri şi loţiuni de calmare a arsurilor solare până la iaurturi şi lapte!] şi priveam plaja largă pe care o colindasem deunăzi.

Era cald, era soare, era momentul să plecăm în munţi, la Minca!

***

O surpriză frumoasă am avut, la finalul călătoriei din nordul Columbiei, când, după apus, am revenit în cartierul în care începuse totul. Cu dureri mari, care prevesteau nişte zile de chin – aşa este când nu te dai cu loţiune de soare pe plajele din Tayrona; cu razele columbiene nu te joci! –, am ieşit totuşi la cumpărături. Restaurantele erau închise, dar am găsit şi încercat pentru prima dată tamales, un soi de făină de porumb gătită şi împachetată în frunze de banane. Am primit chiar o sticlă de Coca-Cola fără siguranţa că o voi putea duce înapoi. Zâmbeam din nou pentru că mă simţeam ca acasă!

Nu ştiam dacă voi mai găsi locuri în ţara pe care o îndrăgeam deja atât de mult care să mă facă să simt atât de multe câte mă făcuse nordul. Însă porneam cu o curiozitate mare de tot în suflet! Cam asta înseamnă să călătoreşti pe nişte tărâmuri care-ţi dau bucurie. În fiecare zi.

Laura, îngrijorată deunăzi că mă arsesem şi că farmaciile erau deja închise, se trezise să ne salute. Plecam la Medellín. Ne-a chemat taxiul pentru aeroport.

Iar eu am dus sticla de Coca-Cola înapoi la magazin.