De ce-a fost Albania o gură de aer proaspăt?

 Pentru că, de când am intrat în ţară, am simţit presiunea din Macedonia de Nord /poveste lungă, viitoare/ cum dispare. Am văzut mulţi oameni strânşi laolaltă, pe spaţiile verzi dintre suişuri şi coborâşuri, vorbind, jucând volei, râzând. Mi-au dat lacrimile şi i-am mulţumit lui Marcel că m-a adus înapoi într-una din ţările pe care le iubesc cel mai mult.

În satul de lângă frontieră ne-au întâmpinat feţe liniştite şi binevoitoare. Am fost ajutaţi. Nu o dată. Şi nu vom uita niciodată starea de bine pe care sosirea în acest loc-minune a transmis-o. Sau schimburile de replici pline de bună dispoziţie pe care le-am avut la capătul stâncos al peninsulei, printre măgăruşii ce nu i-am văzut în nicio altă parte a lumii în număr mai mare.

Drumurile întortocheate, la înălţime şi incredibil de spectaculoase nu mi-au dat doar fiori, ci şi timp de gândire. Am luat noi decizii, pentru care nu am avut deschidere acasă. Tot deschiderea m-a făcut să realizez că prietenii vin, cu siguranţă mult mai pe sufletul tău, când laşi inima să vorbească. Nu este nici măcar nevoie de o limbă pe care s-o stăpâniţi de ambele părţi. Şi pleci cu dorinţa de a reveni. Cu măsline şi gem de portocale. Cu oregano. Cu o plantă de lămâiţă la pachet.

Te îmbrăţişezi de nenumărate ori aşa cum o făceai înainte şi cum îţi doreai să mai fie. Pentru că pentru tine chiar nu s-a schimbat nimic. Şi nici în Albania nu s-a schimbat nimic din ceea ce iubeai /cu toate că cea mai importantă lecţie a acestei călătorii a fost aceea că generalizările nu sunt bune/.

 

...

Am simţit că am venit să repar lucrurile. Ultima oară am plecat din Albania tristă, în cel mai greu an al vieţii mele. Şi atunci, fusese vorba de cineva apropiat care se dovedise a fi o minciună gogonată.

În aprilie 2016 a plouat mult. În mai 2021 am avut soare. Nori grei au fost într-o singură zi. Aceştia s-au risipit pentru că am ştiut să căutăm lumina. Şi, de-acolo, totul a devenit şi mai fain: am primit prăjituri din partea casei, plaje pustii şi mare turcoaz, ecouri ale verilor fabuloase din copilărie. Am zâmbit cu toţi dinţii şi în magazine şi restaurante şi am renunţat la plan pentru a reîntregi bucuria de pe drum. 

Am văzut şi simţit râuri şi lacuri fabuloase, ni s-au cumpărat portocale pentru suc de către oameni binevoitori de la restaurante de multe ori şi mai am şi acum brăţara pe care-am primit-o ca să mă apere de rău.

Soarta s-a jucat parcă şi mai frumos decât o făcuse de pe când am început să căutăm flamingi. Am salvat o prietenie printr-o întâmplare frumoasă. Am realizat că românii şi aromânii pot comunica liber. Şi când, încă o dată, picurii s-au transformat în raze de soare pentru a ne lăsa luminoasă redescoperirea canionului nostru preferat din lume, am ştiut că-i menit.

Nici măcar pelicanii de lângă mal din ziua următoare nu au mai părut o coincidenţă.

 

A fost una dintre cele mai frumoase călătorii din viaţa noastră şi voi povesti pe îndelete despre ea. Am întinerit la loc tot ce îmbătrânisem în ultimele 14 luni în puţin peste două săptămâni. Mi-am regăsit o forţă fantastică, ce m-a însoţit aproape toată viaţa. Dorul mi-e în suflet constant. Nu îmi mai fac griji, pentru că nimic nu mai este forţat de această dată. Iar la reîntoarcerea în România, am realizat că soarele a ieşit şi aici, după multe ploi.