Abuzuri şi situaţii fericite la treceri de frontieră în mai şi octombrie 2021

 Mai sunt fix 2 luni din an. Nu ştiu dacă să mă bucur că se încheie sau să sper că, măcar pe final, va ieşi o ţâr’ de soare şi pentru noi. Noi toţi.

Am absentat în ultima perioadă pentru că, din nou, psihic am avut o cădere. Dacă un om puternic – aşa cum mă ştiu – are astfel de căderi, am doar compasiune pentru oamenii mai sensibili, care cad şi nu mai au putere de-a se ridica.

Este cazul, zic eu, să mai dezvălui din trăirile şi întâmplările de anul acesta. De această dată, din cele două călătorii în afara ţării, pentru că a treia – programată – nu se va mai întâmpla (veţi vedea mai pe la finalul articolului de ce). Şi, cum eu nu am filtre, ele s-au petrecut exact cum le veţi citi în cele ce urmează. Au fost cu bune (marcate ☼) şi cu rele (marcate ♠).

 

Mai

☼ Bulgaria

La intrarea în Bulgaria (era 1 mai şi încă nu se „dăduse liber” pentru popoare, la mare la ei) ni s-au pus nişte întrebări, ni s-a verificat temperatura, apoi duşi am fost. Bine că ţinusem strâns de informaţiile aflate şi verificate şi la Ambasada României în Bulgaria (în vremurile astea sufli şi-n iaurt!), chiar de duduia de la trecerea cu bacul dinspre Turnu Măgurele-nspre Nicopole mi-a tot zis la telefon „Vă trebuie test, vă trebuie test”. „Nu îmi trebuie niciun test!” îi spuneam eu politicoasă, dar hotărâtă... aşa că ardoarea ei se transformase în „Bine, cum spuneţi...” şi cam aşa de falnici ar trebui să stăm şi-n ziua de azi, când ni se încalcă drepturile.

Ca odinioară, şi-n ziua de azi, drumeţii (=cetăţenii în tranzit) sunt scutiţi de toate obligativităţile (scrie şi pe site-ul „minunatei” UE). În cazul Bulgariei, tranzitul intră-n 12 ore; vigneta ne-am achiziţionat-o la automatul din vamă; am oprit şi pentru pus benzina şi căutat Nero, îngheţata după care-s topită. Au făcut ei urât pe la benzinării că nu purtam mască, dar m-a bucurat să văd oamenii pe străzi relaxaţi, inspirând liber.

   

 

♠ Macedonia

„Am tranzitat Macedonia de Nord (din cauza carantinei impuse de Albania pentru cei care veneau din această ţară, cu toate că – iniţial – am dorit să mai şi explorăm şi aveam rezervări făcute; nu îmi pare însă rău). În raza localităţii Stratsin, aproape de intersecţia cu drumul ce duce spre Kratovo, am fost opriţi de un echipaj de 3 poliţişti, care nu s-au legitimat – şi şi greşeala noastră a fost că nu le-am cerut să se legitimeze.

Pe scurt, am fost amendaţi că nu purtam măşti în maşină (!!), nefiind căsătoriţi. Eu auzisem undeva de această lege stupidă, însă nu am mai găsit-o pe Internet. Am demonstrat că stăm la aceeaşi adresă, prin prezentarea cărţilor de identitate, cu toate că nu credem în marketingul acesta ieftin care a ridicat pandemia sau în măsurile luate în lume.

Iubitul meu a fost ameninţat de către singurul poliţist care vorbea engleză cu stat în secţie 3 nopţi – era Sâmbăta Mare! –, în timp ce poliţiştii rămaşi spuneau <Ciorba, ciorba>...

Ne-am dat seama că nu vom primi chitanţă pentru acea bancnotă de 20 euro dată şi că nici nu am fi scăpat atât de uşor de presiunea lor.

Ştiu că nu se poate face nimic, am dorit să vă aduc doar la cunoştinţă ce ni s-a întâmplat într-o ţară pe care am vizitat-o de mai multe ori şi am încercat să îi dăm o şansă, dar care a decăzut fabulos în ultimii ani. Sper – voi scrie şi eu despre acest incident pe blogul meu de călătorii – să îi puteţi avertiza pe cei care tranzitează Macedonia de Nord asupra posibilităţii înregistrării acestor situaţii – mai ales că vor fi mulţi români care vor călători în Albania în această vară.

Prin contrast, în Albania, care este una dintre ţările în care ne simţim cel mai bine – şi unde călătorim din 2009 –, nu ne-a oprit niciun echipaj nici măcar o dată în 2 săptămâni. Şi şi dacă ne-ar fi oprit, sunt convinsă că interacţiunea ar fi fost UMANĂ.”

Cam aşa scriam eu către Ambasada României la Skopje la revenirea în ţară. Mi s-a răspuns frumos, blând, cu consideraţie. Problema nu era însă la oficiul nostru consular, ci în lipsa de caracter a miliţianului care nu a schiţat nicio dâră de omenie când Marcel i-a adresat un „It’s Easter, man!”. Am postat mai târziu, ştiu, însă mă bucur că am făcut-o. Mie nu îmi place să mă cert – şi aici intră şi cei ce mă citesc – şi ultimul meu articol mai spinos mi-a dat şi niscaiva replici acide din partea unor oameni la fel de agresivi ca miliţianul din Macedonia de Nord. Cum am spus-o şi atunci, o repet şi acum: NU MI-E FRICĂ. A se înţelege că merg mai departe!

    

 

☼ Albania

Intrarea în Albania a fost foarte uşoară. La momentul călătoriei (acelaşi 1 mai 2021), era una dintre puţinele ţări, pe plan global (am citit pe-undeva că erau 6) ce nu cereau nimic la intrare. Adică nici infamele teste (PCR-urile a declarat CDC că oricum vor ieşi din uz de la 01.01.2022).

Nu ştiu dacă oamenii cu mască văzuţi au fost mai mulţi decât degetele mele de la mână. Chiar noi am părut penibili, cred, întrebând – dintr-o prea proastă politeţe – dacă sunt necesare măştile în interior. Căci aşa îndobitocit şi obişnuit ajungi chiar şi dacă deteşti ceva cam cât de tare detest eu măştile, ştiindu-le scopul ascuns, acela de a ne şterge umanitatea şi de a ne universaliza ca persoane.

...dar aşa de repede mi-a trecut!... Albania m-a ajutat să mă detaşez, să mă reumplu de bucurie, să redevin omul care fusesem! ♥  

 

 

♠ Serbia

Ne-am reîntors în România prin Serbia, via Macedonia, din nou. De această dată, fără întâlniri cu miliţieni.

Cu toate acestea, după cum relatam Ambasadei României la Belgrad—

„Vă scriu pentru a vă aduce la cunoştinţă faptul că ne-am lovit de timpi de aşteptare foarte mari la trecerile de frontieră dintre Macedonia de Nord şi Serbia (Presevo – Tabanovce), unde am aşteptat între 1h30'-2h, şi Serbia şi România (Porţile de Fier I), unde am aşteptat între 1h-1h30'. Agenţii vamali mi s-au parut dezinteresaţi, nu prea dornici de a munci, iar, în cazul trecerii în Romania, unde au întâmpinat probleme cu o maşină aflată în faţa noastră, în număr insuficient.

Toate acestea s-au întâmplat la 15 mai.

Ce se poate face ca aceste situaţii să nu se mai înregistreze? Puteţi sesiza autorităţile sârbe? Vă întreb acest lucru deoarece, în condiţiile actuale în care, în mare, este posibilă doar tranzitarea ţărilor, un drum din Albania în România (cazul nostru) este destul de lung şi astfel de întârzieri la vamă nu fac decât să îngreuneze situaţia celor care încă mai vor să călătorească.”

Răspunsul a fost de bla-bla... că nu intră în competenţa lor... că măsurile sanitare necesare în situaţia dată conduc la timpi de aşteptare... (ce măsuri sanitare, tată?! când e o mizerie prin majoritatea vămilor că ţi-e jenă să cobori din maşină...)  Esenţialul este însă că eu nu îmi las drepturile călcate în picioare, mereu am fost aşa! Eu reacţionez şi am fost destul de vocală şi în vamă! Când nesimţirea e mare, parte din înţelegere e încălcată. Legat de subiectul anterior, îmbucurător a fost faptul că şi sârbii întâlniţi pe drum erau destul de relaxaţi cu privire la situaţia plandemică.

 

 

☼ România

Intrarea în ţară a însemnat un vameş politicos din nou, uman şi – nu este indicat să generalizăm –, însă eu nu am avut experienţe proaste în partea românească a graniţelor până acum.

Acest domn ne-a ascultat supărările cauzate în partea sârbă, apoi ne-a întrebat de unde venim şi, verificând că Albania se găseşte pe lista ţărilor verzi (altă absurditate, veţi vedea mai jos!), m-a întrebat dacă am cum îi demonstra că acolo am fost cu adevărat. I-am întins telefonul, unde aveam înregistrate toate confirmările de cazare. A zâmbit şi m-a întrebat cum este în Albania pentru că a mai auzit lucruri bune despre această ţară.

P.S. mai—până la urmă, vameşi, politicieni, doctori, poliţişti... tot oameni suntem. Şi cei mai mulţi dintre români înţeleg asta. ♥

 

 

Octombrie

Protestul din Piaţa Victoriei

S-a potrivit de minune să fim la Bucureşti şi, în sfârşit!, să participăm şi noi la un protest adevărat. [În Braşov am ieşit de 3 ori cu Marcel şi ne-am găsit singuri, în faţa Prefecturii. Nu întotdeauna este uşor să ajungem la Bucureşti, însă ne vom mai strădui să o facem.] Atmosfera a fost fantastică, am fost cu miile, am vibrat la fel. Am plâns când am auzit „Deşteaptă-te, române!” la nai, iar apoi „Li-ber-ta-te!!” a izbunit din toţi plămânii. 

  

 

☼ Croaţia

Cumva, experienţele din trecut m-au făcut să nu mă leg prea tare de Croaţia (foarte mult pe partea umană am avut parte de experienţe mai puţin plăcute), însă era singurul loc unde puteam zbura fără test, fără „paşaport verde” şi unde ştiam clar că nu sunt restricţii (avem o dragă prietenă care stă în Zagreb şi care ne-a încurajat să mergem acolo ♥).

Şi uite cum, la un grad de „infectare” asemănător României la început de octombrie, nici măcar în interior nu erau măşti. A fost liber faţă de alte călătorii în Croaţia, am prins şi zile cu soare când am făcut baie, am prins şi zile cu ploi, am avut şi mici neplăceri, însă ne-a prins tare bine să evadăm din constrângerile de septembrie pe care le simţeam tot mai încleştate pe minţile şi sufletele noastre.  

♠ România

Aici, situaţia s-a complicat. Pe scurt, ne-au băgat în carantină. Varianta lungă? O las descrisă în contestaţia pe care am depus-o la instanţă. Am contactat-o pe prietena mea avocat, care mi-a zis că nu prea are sens să depunem ceva pentru că e în van.

Doar că, de principiu, eu sunt bătăioasă, justiţiară şi nu cred în „nu se poate”. Având doar 24 ore la dispoziţie de la primirea mesajului care-mi confirma carantinarea, am luat modele ale Elenei Radu, pe care le-am modificat şi adaptat situaţiei noastre.

Cam asta s-a întâmplat (redau din contestaţia formulată):

„În data de 03.10.2021, am plecat să călătoresc în Croaţia alături de iubitul meu ... întrucât nu am mai avut parte de o vacanţă mai lungă de 4 zile din luna mai a acestui an şi consider că presiunea psihică la care suntem cu toţii supuşi necesită pauze pentru a nu dezvolta boli mentale şi tulburări de stres post-traumatic.

            ...

            În aeroportul Otopeni, înainte de a trece de punctul de control al frontierei am fost obligată să completez, în dublu exemplar, o declarație. Menţionez că, în urma discuţiilor avute cu reprezentantul Poliţiei de Frontieră şi cu reprezentanta DSP, am refuzat să semnez documentul ... . Întrebând de ce persoanele vaccinate sunt lăsate să treacă liber, deoarece şi ele răspândesc virusul Covid-19 ..., ni s-a răspuns că <aşa s-au primit ordinele de sus>.

La scurt timp după ce am trecut punctul de trecere al frontierei Aeroport Otopeni, am primit un sms de la un număr necunoscut, potrivit căruia <In urma trecerii in data 12-10-2021 prin P.T.F. Aeroport Otopeni a O.C. cu CNP ... a fost emisa decizia de Carantinare nr ... pentru 14 zile.>.

            Cum aveam cunoștință că potrivit Legii nr. 136/2020 o măsură de carantinare poate fi dispusă numai prin emiterea unei decizii individuale motivate în acest sens, am sunat la numărul de telefon al Direcției de Sănătate Publică Braşov și am solicitat să mi se transmită decizia de carantinare care a fost emisă pe numele meu, dacă o asemenea decizie există, la adresa de e-mail ... . Mi s-a comunicat, de asemeni, că deciziile ar fi trebuit să ni se înmâneze în persoană, la aeroport, iar apoi ne-au fost transmise de către funcţionarul cu care am discutat pe e-mail (în urma descărcării lor de pe platforma oficială) ... .

            ...

În decizie nu se indică niciun temei de drept în baza căruia mi-a fost aplicată această măsură.

...

            Nu am primit până în prezent niciun punct de vedere din partea DSP Braşov cu privire la cele sesizate.”

În motivare, am arătat că ne-au fost încălcate libertatea individuală, dreptul la libera circulație, viața intimă, familială și privată, dreptul la muncă. Motivarea a fost, după cum ne-a confirmat şi avocata lui Marcel (din oficiu) bună, însă eu am dat peste o avocată cu o atitudine vrăjmaşă. A doua zi am primit termen şi s-a judecat prin WhatsApp a treia zi (aceste cazuri se judecă de urgenţă şi sunt scutite de taxă de timbru). Am pierdut, cu toate că Marcel avea speranţe mari.

Aveam 48 de ore să facem apel. Eram dărâmaţi, cu stări de sus-jos, simţeam că parcă nimeni nu ne ajută. Adevărul este că fiecare dintre noi, cetăţenii, este pe cont propriu. Până la urmă, pe ultima sută de metri, am formulat şi cererea de apel şi am depus-o prin e-mail (şi aceasta se judecă de urgenţă şi este scutită de taxa de timbru).  

„ ... Croaţia fiind, la data rezervării biletelor de avion  în zona (şi aceasta abuziv desemnată, pe nişte criterii după ureche) Verde. [Această hartă este întocmită pentru <a facilita călătoriile în condiţii de siguranţă>; nu este o lege, o hotărâre, ea este dată doar cu titlu de recomandare. Că s-au construit hotărâri şi ordine abuzive pe baza acestei hărţi de către diverse guverne din lume, aceasta este o altă discuţie.]

Decizia de schimbare a biletelor de avion (Cipru -> Croaţia) a avut ca motiv principal faptul că omul obişnuit din Cipru nu îşi poate cumpăra o pâine de la magazinul din colţ din cauza lipsei „Safe Pass”-ului, varianta cipriotă a odiosului „certificat verde” ce încearcă să se legifereze în România, şi care nouă ne-ar fi fost emis sub forma de „Flight Pass” , beneficiind, astfel, de acces la restaurante, atracţii şi altele asemenea. Un drept pe care l-am refuzat şi am ales una din ultimele ţări europene fără restricţii, Croaţia, unde, pe durata a 10 zile, nu mi s-a solicitat prezentarea niciunui document care să conducă la segregare.”

La finalul motivării, am întors toate cărţile, că aşa mi-e felul—

„Aş fi putut păcăli sistemul ori minţi că mă deplasez într-o altă ţară în 72 ore. Nu am vrut să fac acest lucru. Am aflat la şedinţa publică a cauzei mele, din 15.10.2021, că aş fi putut face un test RT-PCR, care mi-ar fi fost acceptat (probabil tot ca parte a certificatului verde, un instrument totalitar, la instaurarea căruia refuz să particip!). De asemeni, acest test RT-PCR va fi retras din circulaţie la 31.12.2021, conform CDC, pentru că s-a dovedit că este neconcludent. De ce îl mai folosim, aşadar, până atunci?  

Sunt un om DEMN, aşadar am ales să urmez calea legii şi am vrut să văd dacă în ţara mea, drepturile îmi sunt încă respectate. Cu mare dezamăgire şi cu un gust amar, am constatat, în urma şedinţei publice din 15.10.2021, că nu sunt, eu fiind prezumată bolnavă înainte de a putea măcar demonstra că nu sunt! Iar acest test fals nu este singurul mod.

Călătoresc prin lume din 2006 şi scriu despre asta. Am fost în peste 70 de ţări, am cunoscut oameni diverşi şi civilizaţii diferite, am luat contact (îmi imaginez!) cu multe tipuri de virusuri, însă nebunia şi isteria instaurate la începutul lui 2020 nu le-am văzut niciodată. 

Menţionez că segregarea la care suntem cu toţii supuşi se manifestă şi în cadrul instituţiei dumneavoastră, avocata mea din oficiu din cadrul primului termen, Liliana Budescu, având o atitudine vrăjmaşă la adresa mea, prin adresări de tipul <Dar de ce nu v-aţi făcut test PCR?” şi „Lăsaţi, că nu mai sunt multe zile de carantină!> (eram în ziua a 4-a). 

Concluzia mea este că s-a ajuns într-un absurd atât de mare încât suntem pe cont propriu pe peste tot în lume (poate că totuşi globaliştii şi-au atins un scop nedeclarat, acela al absurdului generalizat). Suntem închişi fără motiv şi, când încercăm să ne apărăm, constatăm că nu are cine. Şi că logica a dispărut inclusiv de pe băncile tribunalelor.”  

Am pierdut şi apelul (care a fost mult mai tărăgănat de instanţă... iar decizia am primit-o aproape de finalizarea perioadei de carantină; nu îmi făcusem speranţe prea mari cu toate că decizia de carantinare nu fusese motivată – ceea ce am şi atacat, în fapt). Enervată de faptul că Marcel nu fusese lăsat nici măcar să vorbească cu toate că se pregătise cu o seară înainte, mi-am ieşit din fire şi i-am spus mai multe lucruri judecătoarei care tot încerca să mă pună la punct. Nici nu merită să îi menţionez numele. Apoi, ascultând-o pe avocata mea din oficiu, care de data aceasta fusese drăguţă, am plâns pentru că am realizat penibilul situaţiei... că stau să îmi cerşesc libertatea.

Morala: nu ne mai supunem!  

 

Drama mea, de-a lungul vieţii şi mai ales a ultimelor 20 de luni, a fost că aproape toţi oamenii dragi din jurul meu au ajuns, mai devreme sau mai târziu, prizonierii unei vieţi ce nu le aduce fericire. Bineînţeles că, nemaiiubindu-se, nu mă mai iubesc nici pe mine (deşi cred că o fac). Şi aşa se face că am primit multe încurajări, însă prea puţine întrebări practice, de genul „Ai mâncare?”, „Ai nevoie de ceva?”... pe care eu de fiecare dată când un om mi-a spus că este în carantină i le-am adresat.

Dar asta sunt eu...       

Surpriza a venit într-o seară când nişte oameni care ne sunt tare dragi ne-au adus acasă o sacoşă plină cu fructe şi bunătăţuri preparate în casă. Şi parcă speranţa mea în oameni s-a reaprins. ♥ 

Între timp, pentru cei „ne-” viaţa a fost simplificată/complicată (luaţi-o cum vreţi) printr-un H.G. ilegal, pe care toată lumea se pare că de abia a aşteptat să îl aplice. În concluzie, Marcel nici paşaport nu îşi mai poate face. De la Institutul Român pentru Drepturile Omului (numai cu numele, pare-se), a ajuns la Avocatul Poporului.

 

Note de final

Cum luptăm cu soarta potrivnică?

Cu toate că nu cred în reţete bune pentru toată lumea, cam asta fac eu de două luni încoace (parcă şi cu mai multă ardoare!)—

 boicotez supermarketurile şi orice magazine care nu mă vor ca şi client;

 cumpăr de la producători locali, din pieţe, din faţa porţilor oamenilor ori din reţeaua ROMO;

 am renunţat la comenzi de la restaurante care oricum nu mă primesc (oricum, nu prea comandam) şi nu încurajez nici livratorii afiliaţi unor companii globale;

 îmi gătesc singură;

 încerc să găsesc un echivalent românesc pentru orice produs care s-ar găsi în supermarket (de pildă, am înlocuit de curând detergenţii de haine şi vase cu variante româneşti bio şi se simte diferenţa);

 evit certurile cu oameni ce mi-au fost dragi sau încă îmi mai sunt;

 dacă nu mai avem puncte în comun, înseamnă că prietenia noastră s-a încheiat şi pun delicat punct;  

 mă reîncarc în natură cât mai des posibil, iar, dacă simt nevoia să iau o pauză de la tot, o fac;

 călătoresc cel puţin o dată pe lună pentru cel puţin 3-4 zile;

 râd mult, încerc să rămân în jur cu oamenii pozitivi ai vieţii mele, să citesc istorisiri/urmăresc filme care-mi dau speranţă, merg mai departe cu pasiunile mele;

 ajut dacă pot şi dacă mi se cere ajutorul – uneori, şi să asculţi un om e mare lucru şi îi dă acestuia încredere în ceea ce va urma;

 iau vitamina D în fiecare zi de când a început toamna, suplimentez cu zinc şi vitamina C – a fost ideea lui Marcel şi ne face foarte bine; ca o metodă bună de eliminare a diverselor substanţe (adevărul este că nu ştim ce-i în seruri!), mai mulţi medici geneticieni recomandă N-acetil-cisteina; 

 mă implic în viaţa politică, citesc despre legi, religie, medicină, pentru a fi cât mai la curent cu ultimele evenimente; cu toate acestea, încerc să mă detaşez cât mai mult, pentru a nu fi afectată;

mă rog în fiecare zi pentru binele nostru, al tuturor.     

 

Când vom fi uniţi?

Când persoanele care şi-au administrat serul vor înţelege că nu suntem duşmanii lor. Că sunt manipulate şi prinse în acest joc de-a „ai voie/nu ai voie să faci asta”. Cu ce drept ne pun în această postură oamenii care emit astfel de condiţionări? [Eu am făcut întotdeauna ce am vrut, aşa trăiesc şi din 2020 încoace, cu REALĂ empatie pentru cei din jur. Cum cei mai mulţi dintre oameni, din păcate, nu mai simt sau sentimentele lor sunt îngropate sub un maldăr de frici, ei iau de bună pilda de „empatie” servită de autorităţile fiecărei ţări, în parte. Nu uitaţi, ce nu vine din suflet oricum nu îşi atinge scopul chiar dacă omul respectiv este setat pe a „face bine altora”... cu toate că poate nu l-a preocupat niciodată asta. Dar acum este la modă, musai să nu ieşim din marcaje.] Nu „imunizarea” este ţelul pe termen lung, ci codul de bare pe care se vor putea emite, individual, „beneficii” şi „pedepse”. Eu aşa simt. De aceea sunt şi atât de mulţi oameni sacrificaţi prin spitale, fără tratament şi fără sprijin, sărmanii de ei! Ei mor pentru că alţii nu vor să renunţe la ideea de control. Aţi auzit de sistemul pe bază de punctaj din China? Că „rebelii” nu îşi mai pot nici măcar achiziţiona un bilet de tren, pentru a călători dintr-o provincie în alta?    

Când dintre persoanele care şi-au administrat serul ne vor sări oameni în ajutor, solidarizând cu noi! Mi-ar plăcea să pot spune că m-a întrebat vreun prieten/fost prieten din ţară cu serul administrat dacă mi-e bine, dacă nu e presiunea psihică prea mare... dar zici că-i tabu tot ce se întâmplă. Mai repede discut cu un om întâlnit în lift sau pe stradă. Mai este aceasta prietenie?

Când certificatele ’cestea minune nu vor fi folosite de posesorii lor chiar de conferă drepturi. Eu nu m-aş putea bucura de o masă la restaurant în tihnă ştiind că altul nu poate mânca acolo. Nu aş putea accepta să intru într-un magazin care ştiu că pe alţii îi discriminează. Nu aş face mişto de necazul unui om, ci m-aş aşeza pe aceeaşi linie cu el. Şi, nu în ultimul rând, ar fi sub demnitatea mea să arăt un cod pentru a primi „beneficii” în schimb.

Dacă aş avea un astfel de certificat... i-aş da foc. 

 

Ce va urma?

Dezbinarea nu îşi are rostul. În ambele tabere sunt persoane care nu acţionează în baza celor mai bune motive. Uitaţi-vă în jur, lăsaţi-vă fricile deoparte şi încercaţi să înţelegeţi situaţia reală, să găsiţi compasiune pentru orice om pe care îl întâlniţi. Din fericire, în România, încă mai plecăm urechea la ceea ce spune cel de lângă noi. Din nefericire, în aproape tot vestul şi nordul Europei, situaţia este dezastruoasă. Ca poliglot, citesc ştiri, comentarii, propuneri în mai multe limbi. Aşa iau pulsul evenimentelor. Am prieteni în mai multe ţări din lume, vorbesc cu ei şi îmi spun care este situaţia în locurile în care trăiesc. În Argentina, de exemplu, nu sunt obligativităţi şi nici paşapoarte din acestea odioase. În Ghana, viaţa merge înainte ca şi cum „virusul” nu ar fi existat vreodată (e drept, jafurile în miezul zilei au crescut – şi sărăcirea populaţiei încolo ne vrea îndreptaţi, înspre a ne da în cap... am avertizat asupra acestui fapt din martie 2020 şi nu trebuie să permitem să ajungem acolo). În Iran e mai greu – poporul e ameninţat, ca şi în România. La ei se vorbeşte despre „valul 5” deja. În anumite zone nu se poate ieşi din oraşe fără paşaportul de vaccinare. Nu au acces la bănci. Pentru şcoli, examene, profesori vor să impună obligativitatea administrării serului.

Nu vi se pare ciudat că cele mai multe dintre politicile dure sunt aplicate în ţări cu populaţie albă la bază ori în ţări musulmane? Să ne gândim un pic ce „duşmani” (imaginari – dar duşmani, în viziunea lor) au aceste ţări. [Eu nu am înţeles niciodată de ce unii şi alţii caută zâzanie şi vor să facă rău, când am putea fi lăsaţi să trăim, pur şi simplu să trăim... Dar creşterea noastră spirituală nu se doreşte pentru că autointitulaţii păpuşari ar pierde frâiele.]

Africa a fost lăsată în pace, chiar şi Africa musulmană. Acolo nu au fost nici valuri, nici restricţii prea mari. Dr. Pierre Gilbert, escatolog, pomenea într-una din conferinţele lui (din 1995) despre ceea ce s-a întâmplat în Rwanda, comparând respectiva situaţie cu ceea ce vedea el că urma să se întâmple în lume (un vaccin obligatoriu, prin care să se introducă anumite substanţe în corp, iar respectivii indivizi să fie influenţaţi din afară). Mi-a rămas în minte cum şi-a încheiat ideea, la nici doi ani după genocidul rwandez... „Să nu credeţi că nu a mai fost făcut. Amintiţi-vă de Rwanda!”

 

Nu ştim sigur ce va urma până la marele final. Putem intui.

Poate să fie varianta uşoară ori cea grea. Se poate încheia rapid sau poate continua ani buni.

În sufletul meu, sunt sigură de următoarele lucruri:

 sunt pregătită pentru orice;

 ştiu că mă voi descurca;

 voi continua să trăiesc demn;

 Binele învinge întotdeauna.