2021 la final. 2022 la început. În Bucovina.

 Marcel mi-a tot spus – că vrea să meargă la snowboarding şi vrea să meargă la snowboarding şi... cu asta basta. No, unde să şi mergem, că şi dacă ar fi fost zăpadă în Poiană, noi nu prea suntem de găsit pe-acolo de sărbători şi în weekend, când este foarte aglomerat.

Pe 29 decembrie ne-am hotărât, am găsit casa, am început să coc şi să pregătesc bagaje. În Bucovina era zăpadă.

Aşa că, după ce ne-am văzut cu nişte dragi prieteni din copilărie şi ne-am lăsat animăluţele la tata, am pornit-o spre nord. 

Pe la Bilbor – minunat loc! – ne-a ieşit în cale un căprior şi am luat-o ca pe un semn bun! Deşi izolat, satul era tare animat: oamenii erau puşi pe colindat, aşa cum cu bucurie am remarcat în multe localităţi. Ni s-a spus că drumul spre Vatra Dornei este curat şi bun, însă, la intrarea pe el, nu prea am avut încredere că nu ne vom împotmoli. Am făcut cale întoarsă de acea dată, însă vom reveni!

 

Winter wonderland

Asta ne-am dorit: alb, linişte, natură; asta am primit, pe lângă Bistriţa cea îngheţată, cu tot cu nuanţe verzui pe unde-i zăream curgerea. Doar cu boots de snowboard am ajuns până lângă apă a doua zi. M-am bătut un pic cu bulgării cu Marcel, parcă Bucovina îmi lua grijile (perioada grea începută la 1 septembrie 2021), la fel cum o făcuse la 15 august, după 3 luni de chin. Iarăşi pe nepusă masă. Cu toate că proprietarul ne invitase la un pahar de şampanie la miezul nopţii, parcă am vrut să fiu doar cu Marcel şi cu albul acela în jur, să bem şampania noastră şi să aprindem artificiile acelea simple dar atât de frumoase. Aduceri-aminte din copilărie. Şi am jucat Tabinet apoi. :P

Visul ni s-a împlinit a doua zi – am pornit-o spre Pârtia Cârlibaba. Se urcă frumos, cu privelişti minunate asupra satului şi a Bistriţei. Cu ploaia de după miezul nopţii şi cu zăpada ce se înmuiase, instalaţiile erau închise. Mie mi-a surâs însă şi mai mult (nu sunt prietenă prea bună cu teleschiul, mi se pare anti-snowboarderi). Am urcat pe jos până la „staţia 6”; rămăseserăm doar noi doi pe pârtie, vântul se înteţise (cum păţim de obicei, nimic nou)... Coborârea mi-a dat, pe lângă ochii ce i-am avut aţintiţi asupra peisajului minunat, nişte senzaţii de covor instabil. Parcă mă afundam în zăpadă şi totuşi nu. A fost fain, pe mine m-a umplut de energie bună tot timpul petrecut pe pârtie.     

Apusul l-am prins în Botoş, de care m-am îndrăgostit, şi care a devenit locul meu preferat din întreaga călătorie de Rev. Când laşi şoseaua deoparte şi conduci pe drumuri înguste, pe lângă coline duioase şi garduri de lemn, e semn că te-ai cufundat în satul românesc autentic.   

 

Reîntoarcere prin Maramu

Anul trecut l-am început în Maramu. Şi am mai fost în mai acolo. Şi în august. Şi iată că o luam de la capăt. J

De această dată, din nou dând de oameni minunaţi, care ne-au ajutat cu ce am avut nevoie, că doară aşa-i prin Maramureş, ne-am învârtit prin Moisei.  

Monumentul Eroilor de la Moisei, care cuprinde 2 chipuri de oameni şi 10 măşti tradiţionale sculptate de Géza Vida în cinstea celor 31 de oameni nevinovaţi (2 au reuşit să supravieţuiască) ucişi de trupele horthyste, aflate în retragere, aproape de finalul celui de Al Doilea Război Mondial, în noiembrie 1944, m-a impresionat. Cât de mare preţ punem pe decizii şi pe libertate atunci când le pierdem, cum bine vedem că se întâmplă şi în zilele noastre!

În drumul spre casă, ne-am oprit la Mănăstirea Moisei. Biserica cea mai veche din cadrul complexului datează din 1599 şi se spune că ar fi cel mai vechi lăcaş de cult din Maramureş. Paşii i-am făcut timid înăuntrul pereţilor vechi de lemn care m-au mângâiat parcă prin energia lor pură. De această mănăstire se leagă o legendă foarte frumoasă ce cântă dragostea părinţilor pentru copilul lor şi pe care vă invit să o căutaţi şi să o citiţi.

 

Fără certificatul-minune!

Păi, na, în România ordinele nu prea ţin. Pentru că suntem OAMENI. În Braşov nu am încercat să trişez niciodată pentru că nu am avut chef de circ, însă pe drum ar fi greu mai ales iarna fără cazări. Chiar dacă pregătim de toate pentru micul dejun şi avem mâncare cu noi şi gustări, ar fi un pic monoton să servim doar mese reci.

Pe scurt, nimeni nu ne-a cerut nimic, însă voi proteja identitatea celor ce ne-au arătat bunătate până când va fi momentul să le mulţumesc oficial pentru asta.

De Rev, ne-a aşteptat cina în căsuţa în care-am stat, noi doar am încălzit-o pe sobă. J

A doua zi, seară, în fapt, am mâncat tot felul de chestii bune la Vatra Dornei, în parcul central. Mi-a rămas gândul la o vafă-minune cu banane şi ciocolată şi nuci, iar Marcel a poftit foarte mult scrijele (=felii de cartofi pe plită; nici nu ştiam că se numesc aşa); au fost minunate şi ne-au încălzit, împreună cu vinul fiert, pe frigul acela bizar pe care nu îl simţiserăm ziua.

Iar, la întors, am făcut un popas într-un loc unde papanaşii au rămas la fel de buni cum îi ştiam.

 

Ce a fost în 2021?

Nu mi-am schimbat părerea: a fost cel mai greu an al vieţii mele. Am încheiat-o cu trecutul meu, m-am întărit, am crescut şi mai mult faţă de 2020 şi am luat-o de la capăt. Cu oameni noi (foarte puţini vechi), cu planuri noi, cu gânduri noi. A murit Rufi, a venit Peticel în viaţa mea, în viaţa noastră.  

 

Ce simt că va fi în 2022?

Va fi mai multă linişte. Va aduce mai multă claritate. Ce a rămas necernut se va cerne. Şi şi dacă vor fi lucruri îngrijorătoare, se vor rezolva mult mai repede şi mai bine decât în 2021. Am convingerea aceasta. Mişcarea este accelerată, nedreptăţile trec tot mai greu neobservate deja, iar, în cazul meu, toate s-au aşezat deja.

 

Aşa va fi pentru toţi cei care cred că Binele va învinge. Am încredere în Doamne-Doamne şi aşa cred că ar trebui să avem cu toţii. ♥