Despre Cipru în integralitatea sa/cum e să te pierzi în buffer zone

Pe blogul meu şi pe peste tot pe unde voi scrie şi publica nu voi diviza Ciprul, atâta cât îmi stă în putere, pentru că el nu este divizat.

 

Da, în Lefkoşa (partea nordică a capitalei împărţite artificial, mai exact la vreo 25 de minute la estul său) se poate zbura doar cu escală în Istanbul.

Sunt foarte mulţi nigerieni în nordul insulei, este primul lucru observat, chiar dacă cetăţenii singurelor ţări care au nevoie de viză pentru a vizita nordul sunt din Armenia, Nigeria şi Siria.

Chiar dacă foarte aglomerat în weekend (şi în zona Lefkoşei/Nicosiei, numărasem vreo 3 sau 4 treceri de frontieră), pe jos se poate trece lejer. Dar cu maşina este necesară plata unei asigurări de 25 EUR, posibilă doar la trecerea Metehan, între 8 şi 14, de luni până vineri.

Nu vreau să vă zăpăcesc cu cifre, ci doar să subliniez că este control în toată regula, cu prezentat paşapoarte, uneori chiar şi cu deschis portbagaj, mai ales la trecerea înspre sud. Asta în condiţiile în care sunt mulţi oameni din nord care lucrează în sud şi mulţi din sud care merg la mare în nord.  

Ca să mai facem haz de necaz, în stil românesc, de-ar fi să ne bazăm chiar şi pe istoria de sute, mii de ani din această parte încercată a lumii noastre (probabil falsificată, ca în aproape toate celelalte ţări), oamenii aceştia fuseseră UNUL.

Influenţele islamice începuseră să se simtă din secolul al VII-lea în nord, însă nu-i singurul loc de pe Glob unde s-a întâmplat asta. Chiar şi la noi în Dobrogea sunt influenţe; cu toate acestea, trăim în armonie de secole.   

Ca să fiu sinceră, e mai multă prietenie şi relaxare în nord şi deserturile-s mai bune. Pe de altă parte, lucrurile-s mai orânduite la sud, e mai multă bogăţie şi bucatele sărate-s mai pe gustul meu (şi şi de aceea am tot trecut graniţa).

Sunt şi cazuri în care se copiază firme prezente pe piaţa din sud. Am auzit chiar de un lanţ de restaurante pe care-l iubim din sud şi care în nord avea până şi meniul copiat (am chicotit cu un chelner).

Tot la un restaurant şi tot la discuţii cu un cipriot cu origini turcice, mi-a retezat-o scurt—„Suntem acelaşi popor. Totul este politic.”

M-am tot gândit, pe fondul zvonurilor care circulă în unele medii despre încercarea de separare a Transilvaniei de România, şi care tot politică ar fi, şi care s-a mai petrecut în trecut... cum ne-ar face să ne simţim, pe noi, ca fraţi, ca oameni uniţi, până la urmă, prin aceleaşi trăsături şi aceeaşi fire.

În antepenultima zi, am fost în cartierul-fantomă al Famagustei, Maraş. Hotelurile zac în paragină din 1974, când se spune că mulţi dintre locuitori fuseseră surprinşi pe plajă la separarea (invazia) politică ce s-a înregistrat. Acum este trist. Oamenii au revenit pe plajă, însă îi desparte o plasă, nici nu ştiu cum să îi spun. Nu am putut sta acolo.

Şi nu pot încuraja ceva ce nişte „mai-mari” hotărăsc şi ne impun nouă, oamenilor obişnuiţi, care dorim doar să trăim frumos, neavând gânduri de înavuţire, preamărire, control şi putere fără seamăn. Pentru că nu sunt fericiţi. Şi nu vor fi niciodată.

***

În bucluc poţi intra foarte uşor, căci, să nu ne amăgim, nu peste tot sunt garduri, iar GPSu’ nu ştie întotdeauna pe unde se poate trece şi pe unde nu.

Aşa am ajuns noi, în încercarea de a trece din sud în nord pe un drum de ţară pustiu, cu băieţi pe motoare venind din sens opus şi făcându-ne semne pe care nu le înţelegeam.

Aaah, şi trecând pe lângă turnuri de observaţie goale. Până la urmă, am ajuns la bariere. Şi am făcut cale întoarsă.

„micuL, suntem în buffer zone!”

Am ajuns să îi scriu un mesaj gazdei noastre din acea seară: „Iartă-mă, vom ajunge mai târziu decât te-am anunţat, ne-am dezorientat cu harta şi dorim să apucăm să facem şi o baie în mare”.

Într-un final apucam să ne vedem cu el şi cu frumoasa lui căsuţă restaurată de la ţară şi, dintr-una într-alta, mă bag eu în discuţie...

„Ştii de ce am întârziat? Google Maps nu a ştiut că în zona unde ne găseam nu mai este punct de trecere a frontierei ... şi a trebuit să ne întoarcem până în apropiere de Nicosia.”

El s-a pus pe râs, şi a râs, şi a râs... şi ne-a spus că băieţii sigur ne urmăreau (buffer zone-ul e sub controlul Naţiunilor Unite) chiar dacă posturile păreau goale. S-ar fi intervenit dacă am fi sărit calul. De unde ştia lucrul acesta? El se ocupa de aceşti „băieţi”, fiind liaison officer-ul. Ca să vedeţi ce mică e lumea. J Şi noi stăteam la el acasă!   

 

Sus inimile, aşadar! Să iubim fiecare tradiţie şi fiecare petic de pământ românesc!

Şi fiecare naţiune să facă acelaşi lucru, în toată lumea!

Am încredere că astfel ne vom atinge visul, de a rămâne liberi şi suverani.

Până la urmă, şi în Cipru, sunt ei toţi, iar mai apoi e numai mare.