Istanbul, fascinanta şi eterna noastră escală

Îmi plac trecerile. Şi-aşa va fi şi aceasta: de la un Egipt recent la un Iran mai vechi, despre care mai am o grămadă de poveşti de spus, prin Istanbul.

Milano obişnuia să fie locul în care opream, pentru o escală mai lungă sau una mai scurtă, la începutul vieţii noastre de călători. Mi-a plăcut mereu oraşul acela, însă l-am considerat oleacă prea pretenţios pentru felul meu de a fi.

Istanbul, pe de altă parte, este unul dintre oraşele pe care le iubesc cel mai mult. Este o nebunie care pulsează. Am descoperit nebunia aceasta frumoasă în 2011, când am venit special ca să colindăm oraşul şi împrejurimile sale, la mijlocul lui decembrie. A fost cu tronc.

Hmmm... partea cea mai faină când redescoperi un loc? E ca-ntr-un film care ţi-a plăcut la nebunie şi îi ştii, de pe-acum, scenele importante... ai timp pentru detalii (şi cred că acestea fac, în fapt, deliciul călătoritului).

 

Aprilie 2019, în drum spre Iran

Pe un soare strălucitor, aterizam în partea asiatică şi luam un Havabus până în Kadıköy, de unde ne „infiltram” timid parcă într-o zonă a Istanbulului pe care nu o cunoşteam, dar care ne încânta. Părea totul atât de autentic (unul dintre aspectele pe care le iubesc la megalopolis este felul fără de ocolişuri cu care-ţi sunt servite toate)!

Aşa ajungeam, în urma unei drăguţe recomandări, la Walter's Coffee Roastery, unde ne-am pus pe amestecat şi preparat cafele cu lapte – fantastic ne-am răcorit şi amuzat.

 

Dar ne era foame, aşa că am apelat la o mai veche cunoştinţă: Saray Muhallebicisi (din Kadıköy, de această dată). O dragă prietenă îmi recomandase acest loc cu deserturi fabuloase şi îl vizitasem cu Marcel în 2014, la prima reîntoarcere din Iran. „Tu, Alex, ştii desertul acela pe care-l bănuiam că are pui? ...să nu spui nimănui [ehhh, spun eu acum tuturor!], am văzut acum meniul, am mâncat pui!”... Fusese ciudat că îmi aminteam că îmi plăcuse. Aşa călcasem eu strâmb în viaţa mea de vegetariană convinsă, o singură dată, ce-i drept, fără să ştiu, în de pe-acum 35 de ani. De data asta nu alegeam desertul cu pui, ci o budincă ce era cufundată în sosul acela de ciocolată turcesc pe care îl iubeam (şi care nu îmi iese... încă!) şi-ncă nişte bunătăţi, urmărind freamătul plăcut al localnicilor şi tramvaiul ce rula înaintea noastră, când şi când.

Apoi, am făcut şi nişte cumpărături, descoperind Atlas Campus, pe care încă-i urmăresc pe Instagram. Rucsăcelul de la ei a fost nedespărţit de mine prin (aproape) luna petrecută-n Iran.

La final, ne-am delectat cu apusul din port (redat mai sus), am urmărit încântaţi traficul maritim, localnicii dansând şi ne-am încărcat cu bucurie, înainte de a reveni la aeroport.

 

Mai 2019, la reîntoarcerea din Iran

Eram obosiţi (zborurile din Iran tot la 3 pleacă din Teheran şi nu-i chip să te odihneşti bine înainte), dar nu am putut să nu revenim în Istanbul. De această dată, în Taksim, tot cu Havabus.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu nu pot trece prin Taksim fără să-mi cumpăr un simit. J Nu am ratat nici Saray Muhallebicisi de aici, primul în care păşiserăm în urmă cu 5 ani. 

Şi am plecat în căutare de săpun din lapte de măgar, descoperit în urmă cu un an în Edirne (devenisem dependentă de el). Am găsit şi-am dat şi de Dogo, una dintre mărcile mele favorite, şi-am plecat şi cu o pereche de pantofi, cadou de la Marcel ♥. 

Şi cu un cer senin până-n Bucureşti. Ce-mi puteam dori mai mult după cea mai frumoasă şi complexă călătorie a vieţii mele?

 

Ianuarie 2020, la reîntoarcerea din Brazilia

[la dus am avut doar câteva ore, care nu ne-au permis să explorăm oraşul]

Ne era dor de Sultanahmet. Ca laitmotiv, eram obosiţi după zborul de reîntoarcere din Guarulhos, orele petrecându-ni-le în compania unei iranience – ca să vedeţi coincidenţă! – care studia în Brazilia. Oboseala însă nu avea a face! Nici chiar primul contact cu frigul după luna din America de Sud nu ne afecta! Am ajuns uşor la destinaţie cu Havaist (de această dată, de pe noul aeroport al Istanbulului... gigantic, ce-i drept!). Am rătăcit străzile, amintindu-ne unde fusese localizat hostelul la care stătuserăm în urmă cu 8 ani, urmărind istoria delicat luminată, savurând un fabulos şi nou descoperit Supangle, un suc de rodie, o masă la o terasă încălzită.

Noiembrie 2020, în drum spre Egipt

[la întors ne-am folosit timpul scurt pentru a dormita într-unul din kep-urile din zona de tranzit a aeroportului Sabiha Gökçen (SAW); vă recomand din tot sufletul Kepler – puteţi rezerva dinainte sau pur şi simplu merge acolo pentru închiriere (personalul este foarte prietenos), este modern, curat, o experienţă inedită, un moment de răgaz şi... sunt curioasă de cum vi se va părea baia :D]

De această dată, am decis din două motive să nu ieşim la colindat prin Istanbul – eram foarte obosiţi (călătoriile lungi ne solicită foarte mult prin pregătiri şi, chiar de-am plecat duminică la drum, sâmbăta având-o liberă – o nouă variantă ajutătoare! –, nu dormiserăm foarte mult) şi nu aveam chef să vedem Istanbulul mai trist decât îl ştiam (se simţea din aeroport o oarecare apăsare, ce-mi era necunoscută) şi cu masca pe faţă. Ştiam că o vom purta mult şi bine pe avion şi după /românul este însă descurcăreţ, mai ales când luptă împotriva sistemului, aşa că noi nu am prea purtat mască în plandemie – n.m., 07.11.2022/ şi... am decis să închiriem o cameră la ISG Airport Hotel. Totul a fost foarte simplu: am ieşit din aeroport, am găsit un telefon dedicat, de la care am chemat shuttle-ul. Acesta a venit destul de repede, ne-a dus la hotel, am dormit, am mâncat [pe terasă, tare fain, mi-era dor de puţin aer mai cald!] şi... eram gata de a ne continua drumul!

Mai este o parte bună pe lângă cea menţionată de mine la început... se pare că urmează o nouă escală în Istanbul, la final de an. Credem în steaua noastră şi poate că şi Iranul va reîncepe să emită vize turistice. Sau poate că Omanul va fi deschis. Oricum ar fi, vom continua să ne trăim visul!

 

Septembrie 2022, în drum spre Ciprul de Nord

În Iran nu am mai ajuns, din păcate, după ce am schimbat datele biletelor de nşpe ori, că încă se cere paşaport de vaccinare la intrare şi situaţia de acolo nu este strălucită, adică sunt tensiuni mari, care zguduie din temelii regimul actual.

Sper, în sufletul meu, că nu sunt influenţe din afara Iranului pentru acumularea indirectă de foloase (cum a fost la noi în ’89) şi că voinţa poporului va fi cea care va dicta.

Dar am plecat în Ciprul de Nord (am plătit o diferenţă, altfel pierdeam biletele). O să vă explic în următoarea postare ce cred despre împărţirea Ciprului, însă acum vreau să vă vorbesc despre încă o escală în Istanbul.

…când am ajuns tot în Kadıköy, cu autobuzul de la Sabiha Gökçen (Havabus şi Havaist merg amândouă acolo). Am stat noi şi-am privit apa, în încercarea de a accesa un wi-fi gratuit. Dacă nu şi nu, am luat-o ca pe un semn şi am rămas acolo, printre pisicile – multe şi colorate! – ale cartierului. Pe harta suficient încărcată, am desluşit „Mahatma Café & Restoran”.

Foarte bine cotat. Am ajuns la el. Totul era vegan. Proprietarul servea, gătea, glumea. Foarte bună mâncarea, la preţuri foarte corecte, de la felurile principale şi băuturi (am descoperit eu ceva tare fain ce vreau să prepar şi acasă) până la deserturi!

Atmosfera – de-o relaxare totală, pe scaunele colorate ale terasei. Aveam nevoie de toate acestea, după o a doua jumătate foarte tristă a verii. Aşa că, nici nu ne-am mai mişcat de acolo până când a venit momentul să luăm un alt autobuz până la aeroport, ca să putem decola spre Lefkoşa.  

...şi sunt convinsă că vizitele noastre-n Istanbul nu se opresc aici. ♥ ...doar mai sunt pisici de iubit!  

 

Noiembrie 2024, în drum spre Oman

Momentele cele mai intense şi faine ale călătoriei le-am trăit în cele 5 ore din Istanbul, care-au făcut cât întreaga călătorie în Oman.

Pusesem ochii pe-un nou cartier – autentic, se zicea – şi aşa a şi fost!

Cum am ajuns în Üsküdar? Aterizând tot în partea asiatică, am luat Havabus până în frumosul Kadıköy, iar de aici ne-am suit în autobuzul 12A (noi căutam 12), dar a fost şi aşa bine, mai puţin căldura. Din autobuz. Afară erau 17°C, eu aş fi stat în tricou, însă pentru localnici era frig şi erau înfofoliţi din cale-afară. Am coborât la a 17-a staţie, Horhor, că acolo aveam treabă.

Eu sunt vegetariană de la 3 ani, mă ştiţi, însă Marcel este înnebunit după peşte. Piaţa cu specific l-a fascinat (şi doreşte să se întoarcă acolo!). Ne-am desfătat cu trileçe, künefe şi limonade la Hafiz Mustafa 1864, unde am tot vrut să ajung. Priveliştea şi servirea-s wow, la fel şi produsele. Mi-a picat bine un ceai, iar lui Gâz – o cafea.

Şi dacă tot eram în întârziere [am prins ultra-aglomerat şi drumul de la aeroport şi mai apoi din Kadıköy, micuL calculând că oricum cheltuiserăm deja multicel (165 TL Havabus + 30 TL biletul de autobuz fiecare)], taxiul de 843 TL până la aeroport nu a mai părut o avere, mai ales că-i mult până departe.