Istanbul, fascinanta şi eterna noastră escală

 Îmi plac trecerile. Şi-aşa va fi şi aceasta: de la un Egipt recent la un Iran mai vechi, despre care mai am o grămadă de poveşti de spus, prin Istanbul.

Milano obişnuia să fie locul în care opream, pentru o escală mai lungă sau una mai scurtă, la începutul vieţii noastre de călători. Mi-a plăcut mereu oraşul acela, însă l-am considerat oleacă prea pretenţios pentru felul meu de a fi.

Istanbul, pe de altă parte, este unul dintre oraşele pe care le iubesc cel mai mult. Este o nebunie care pulsează. Am descoperit nebunia aceasta frumoasă în 2011, când am venit special ca să colindăm oraşul şi împrejurimile sale, la mijlocul lui decembrie. A fost cu tronc.

Hmmm... partea cea mai faină când redescoperi un loc? E ca-ntr-un film care ţi-a plăcut la nebunie şi îi ştii, de pe-acum, scenele importante... ai timp pentru detalii (şi cred că acestea fac, în fapt, deliciul călătoritului).

Apus peste Istanbul, Turcia

 

Aprilie 2019, în drum spre Iran

Pe un soare strălucitor, aterizam în partea asiatică şi luam un Havabus până în Kadıköy, de unde ne „infiltram” timid parcă într-o zonă a Istanbulului pe care nu o cunoşteam, dar care ne încânta. Părea totul atât de autentic (unul dintre aspectele pe care le iubesc la megalopolis este felul fără de ocolişuri cu care-ţi sunt servite toate)!

Aşa ajungeam, în urma unei drăguţe recomandări, la Walter's Coffee Roastery, unde ne-am pus pe amestecat şi preparat cafele cu lapte – fantastic ne-am răcorit şi amuzat.

Joaca de-a cafeaua-n Istanbul, Turcia

 

Dar ne era foame, aşa că am apelat la o mai veche cunoştinţă: Saray Muhallebicisi (din Kadıköy, de această dată). O dragă prietenă îmi recomandase acest loc cu deserturi fabuloase şi îl vizitasem cu Marcel în 2014, la prima reîntoarcere din Iran. „Tu, Alex, ştii desertul acela pe care-l bănuiam că are pui? ...să nu spui nimănui [ehhh, spun eu acum tuturor!], am văzut acum meniul, am mâncat pui!”... Fusese ciudat că îmi aminteam că îmi plăcuse. Aşa călcasem eu strâmb în viaţa mea de vegetariană convinsă, o singură dată, ce-i drept, fără să ştiu, în de pe-acum 35 de ani. De data asta nu alegeam desertul cu pui, ci o budincă ce era cufundată în sosul acela de ciocolată turcesc pe care îl iubeam (şi care nu îmi iese... încă!) şi-ncă nişte bunătăţi, urmărind freamătul plăcut al localnicilor şi tramvaiul ce rula înaintea noastră, când şi când.

Cina de calatori in Istanbul, Turcia

Apoi, am făcut şi nişte cumpărături, descoperind Atlas Campus, pe care încă-i urmăresc pe Instagram. Rucsăcelul de la ei a fost nedespărţit de mine prin (aproape) luna petrecută-n Iran.

Atlas Campus, Istanbul, Turcia

La final, ne-am delectat cu apusul din port (redat mai sus), am urmărit încântaţi traficul maritim, localnicii dansând şi ne-am încărcat cu bucurie, înainte de a reveni la aeroport.

 

Mai 2019, la reîntoarcerea din Iran

Eram obosiţi (zborurile din Iran tot la 3 pleacă din Teheran şi nu-i chip să te odihneşti bine înainte), dar nu am putut să nu revenim în Istanbul. De această dată, în Taksim, tot cu Havabus.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu nu pot trece prin Taksim fără să-mi cumpăr un simit. J Nu am ratat nici Saray Muhallebicisi de aici, primul în care păşiserăm în urmă cu 5 ani. 

Nevoie de cafea, Istanbul, Turcia

Şi am plecat în căutare de săpun din lapte de măgar, descoperit în urmă cu un an în Edirne (devenisem dependentă de el). Am găsit şi-am dat şi de Dogo, una dintre mărcile mele favorite, şi-am plecat şi cu o pereche de pantofi, cadou de la Marcel ♥. 

La DOGO, Istanbul, Turcia

Şi cu un cer senin până-n Bucureşti. Ce-mi puteam dori mai mult după cea mai frumoasă şi complexă călătorie a vieţii mele?

Istanbul - Bucuresti

 

Ianuarie 2020, la reîntoarcerea din Brazilia

[la dus am avut doar câteva ore, care nu ne-au permis să explorăm oraşul]

Ne era dor de Sultanahmet. Ca laitmotiv, eram obosiţi după zborul de reîntoarcere din Guarulhos, orele petrecându-ni-le în compania unei iranience – ca să vedeţi coincidenţă! – care studia în Brazilia. Oboseala însă nu avea a face! Nici chiar primul contact cu frigul după luna din America de Sud nu ne afecta! Am ajuns uşor la destinaţie cu Havaist (de această dată, de pe noul aeroport al Istanbulului... gigantic, ce-i drept!). Am rătăcit străzile, amintindu-ne unde fusese localizat hostelul la care stătuserăm în urmă cu 8 ani, urmărind istoria delicat luminată, savurând un fabulos şi nou descoperit Supangle, un suc de rodie, o masă la o terasă încălzită.

Prin Sultanahmet, Istanbul, Turcia


Noiembrie 2020, în drum spre Egipt

[la întors ne-am folosit timpul scurt pentru a dormita într-unul din kep-urile din zona de tranzit a aeroportului Sabiha Gökçen (SAW); vă recomand din tot sufletul Kepler – puteţi rezerva dinainte sau pur şi simplu merge acolo pentru închiriere (personalul este foarte prietenos), este modern, curat, o experienţă inedită, un moment de răgaz şi... sunt curioasă de cum vi se va părea baia :D]

De această dată, am decis din două motive să nu ieşim la colindat prin Istanbul – eram foarte obosiţi (călătoriile lungi ne solicită foarte mult prin pregătiri şi, chiar de-am plecat duminică la drum, sâmbăta având-o liberă – o nouă variantă ajutătoare! –, nu dormiserăm foarte mult) şi nu aveam chef să vedem Istanbulul mai trist decât îl ştiam (se simţea din aeroport o oarecare apăsare, ce-mi era necunoscută) şi cu masca pe faţă. Ştiam că o vom purta mult şi bine pe avion şi după şi... am decis să închiriem o cameră la ISG Airport Hotel. Totul a fost foarte simplu: am ieşit din aeroport, am găsit un telefon dedicat, de la care am chemat shuttle-ul. Acesta a venit destul de repede, ne-a dus la hotel, am dormit, am mâncat [pe terasă, tare fain, mi-era dor de puţin aer mai cald!] şi... eram gata de a ne continua drumul!

"Casa" noastra-n Istanbul, Turcia


Mai este o parte bună pe lângă cea menţionată de mine la început... se pare că urmează o nouă escală în Istanbul, la final de an. Credem în steaua noastră şi poate că şi Iranul va reîncepe să emită vize turistice. Sau poate că Omanul va fi deschis. Oricum ar fi, vom continua să ne trăim visul!

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.