Despre fluturi | Episodul 18

Ne reîntoarcem în Arabia Saudită. Ne hotăram pe loc să ne luăm bilete la concertul lui Seal. Plecam din Umluj, Marcel cumpăra curmalele cele mai bune gustate vreodată de la marginea drumului, iar noi continuam înconjuraţi de peisaje deşertice uluitoare, zărind când şi când cămile. Totul până am ajuns la Al-Ula.

Oraşul vechi este mirific. Uşor impenetrabil ca activităţi, aveam să înţelegem a doua zi. Însă Maraya, cred că cea mai frumoasă dintre sălile de concerte în care am fost, Maraya transpune vechiul în artă. Îţi trece pe dat’ şi de cazări din deşert de la care ai plecat cu scandal, condiţiile fiind jalnice. Uiţi că nu ai unde dormi în acea noapte. Tot ce contează este prezentul.

Talentul. Faptul că artistul transmite. Că te simţi ca la o petrecere privată, şi nu ca la un concert cu ştaif.

Am plecat încărcaţi, bucuroşi, recunoscători că oameni atât de diferiţi, cu poveşti diverse de spus, au putut dansa şi cânta împreună. ♥

 

Ar mai fi multe de povestit despre călătoria în ţara despre care şi-acum pot spune că nu am înţeles multe.

Nu am amintit încă despre domnul care, în fast-foodul saudit în care eram singura femeie, mi-a pus mult mai mulţi biscuiţi cu umplutură de curmale decât ar fi fost obligat de politica firmei.

Sau poate de domnii de la Recepţia hotelului la care am stat în Jeddah. Au fost foarte drăguţi să îmi aducă la uşă un ditamai uscătorul de rufe (probleme în traducere) când eu îi întrebasem dacă nu cumva au un uscător de păr. „Nu, din acela nu avem.”

Plecarea din Yanbu fusese mai faină când Marcel ajunsese la brutăria din apropierea cazării pentru a cumpăra pâine de năut, la a cărei coacere asistase.

Se cade să îl amintesc şi pe domnul – probabil scufundător – care ne sfătuise de unde să facem snorkelling de la mal în Umluj, cum bărcile nu mai erau permise în zonă (şi nici până în ziua de azi nu ştim de ce).

Doamnele de la minunata cafenea de la subsolul clădirii de apartamente în care stăteam tot în Umluj doriseră să mă cunoască, văzându-l doar pe Marcel cum coboară în fiecare zi şi-mi cumpără ceva dulce la micul dejun. Discuţia a fost despre localnicele talentate care, în funcţie de zi şi stare, găteau câte un alt desert cu care aprovizionau cafeneaua.

La final, menţionat trebuie şi Rani. Credeam că-i iranian (îl băusem mult în Golful Persic; ne-a fost tovarăş nelipsit pe Insula Qeshm a Iranului); l-am regăsit în Jeddah. Am înţeles apoi că-i saudit, preparat din fructe iraniene. Am chicotit că, atâta timp cât există Rani, nu-i chip de diviziune între Iran şi Arabia Saudită. La câteva zile, cele două ţări s-au şi împăcat oficial. Oricum, totu-i un spectacol.

Să fim, aşadar, spectatori! Cu dragoste faţă de toţi ceilalţi care urmăresc de pe scaune.

 

Aceste postări le fac de obicei pe „Dependentă de fluturi".

Însă azi am decis să scriu aici [contul personal; n.m.]--

A venit un colet astăzi, pe care îl aşteptam, iar noul domn curier din zona mea mi l-a livrat cu bomboane.

Când l-am întrebat ce este cu ele, mi-a spus că sunt din partea lui. ❤️

Şi, aşa, am început eu să zâmbesc larg, recunoscătoare pentru bunătatea din oameni, gingăşia neamului în care m-am născut şi pe care nu aş schimba-o cu nicio alta şi gesturile mici (însă cele mai importante!) care merg direct la inima cuiva şi care pot muta munţii din loc!

P.S. Linu şi Kara au studiat toată întâmplarea şi, la final, copilul meu gri a stat la o poză artistică şi a dat jos o bomboană, că aşa face el.

 

Pe nesimţite, ajungem şi peste Prut.

Se întâmplă un lucru bizar pe măsură ce se derulează prin faţa ochilor tăi prezentul. Dacă întârzii cu istorisirea unor întâmplări, se prea poate ca amintirile să nu îţi mai trezească aceleaşi sentimente, nici măcar fotografiile ce odinioară te-au făcut să tresari să nu o mai facă. Este posibil şi foarte sănătos să te suceşti, urmându-ţi inima, ca de fiecare dată. Nu datorezi scuze, explicaţii ori păreri de rău nimănui. Tu eşti personajul principal al visului tău.

Pe de altă parte, ce-i autentic rămâne aşa. Cam asta pot spune despre cea de-a doua vizită la Beşalma, în căutarea vechii mori de vânt. Şi omului care ne-a ajutat să ajungem la ea încă-i sunt recunoscătoare. ♥

 

Una dintre cele mai dragi întâmplări din ultimii ani este cea legată de dragele noastre prietene Mădălina şi Larisa, împreună cu oamenii inimoşi de care sunt înconjurate. A fost clic la prima vedere, pur şi simplu ne-am îndrăgit. Nu am putut mânca toate bucatele minunate pe care ni le-au pus pe masă, nu ne-am putut simţi nicicum altfel decât bineveniţi de fiecare dată şi ştiu, aşa cum a spus şi Larisa, că suntem ca o familie noi toţi.

Îmi este dor de ele şi sper să ne revedem aici ori în Selemet cât mai curând! ♥

 

Era Duminica Paştelui – cald în suflet, rece şi capricios pe dinafară. De mult îmi doream să ajung în Parcul Valea Morilor din Chişinău, să îl trăiesc şi să-i găsesc minunea – Statuia Micului Prinţ de pe Asteroidul B 612. A fost cartea preferată a mamei mele şi am crescut cu toată această poveste.

Am aflat-o, până la urmă, după ce ne-am împrietenit cu un câine tare simpatic, ne-am aprovizionat cu băuturi calde şi am răspuns zâmbetului şi curiozităţii unui tânăr foarte boem. Studia la Bucureşti, ne-a indicat pe dată drumul spre Micul Prinţ, recomandându-ne totodată locuri de colindat prin Chişinău. Ne-am mai simţit o dată incluşi, bineveniţi. ♥

 

Ştefan este nume mare în Moldova mare. Este al nostru, al tuturor. Un simbol. M-am întrebat adeseori dacă mi-ar fi plăcut ca spirit în realitate, dacă ne-am fi înţeles. Dacă nu cumva a fost şi el doar un conducător cu trăsături narcisiste şi cu demoni pe care poporul nostru nu-i iubeşte. Ori poate sunt eu un spirit prea liber care nu are nevoie de conducători, ştiind că sunt singura care decide în viaţa ei. Însă nu l-am cunoscut, ştiu ce am citit, din diverse surse, ca noi toţi. Te unge pe suflet parcă atunci când un personaj, oricare ar fi el, contemporan sau nu, se pliază pe structura ta morală. Când poveştile sunt cu final fericit. Momentele acestea sunt rare.

Însă noi tot ne-am dus să îi vedem stejarul legendar de la Scoreni. A fost noroi, am înaintat greu, am alunecat mai mult... Că, doară tuturor ne place să credem în ceva. Şi cam acestea sunt toate intervenţiile prin care suntem ţintuiţi în matrice.

Dintr-o dată, de nicăieri, a apărut o pisică. Frumoasă, afectuoasă, curată toată chiar de noi eram mânjiţi şi uzi. A venit parcă să ne dea o lecţie, să ne arate că ea poate ajunge în anumite locuri în care noi nu puteam. A stat încă lângă noi până ne-am convins că la Stejar nu era dat să ajungem în acea zi.

Ne-a însoţit pe drumul de întoarcere. Prinseserăm drag de ea, încă nu înţelegeam care este căsuţa ei şi doream să o hrănim cu boabele de la maşină. Aşa cum a apărut, aşa a şi dispărut.

I-am mulţumit în gând pentru dorul pe care ni-l potolise faţă de micuţii noştri de acasă şi... poate că doar astăzi realizez unde-a bătut, prin uşurinţa cu care-a tratat terenul mocirlos: credea în ea şi-atât.