4 poveşti decantate de pe 4 continente

Câteodată, ca în poveştile clasice dintre Bine şi Rău, când acesta din urmă ne seduce într-o primă fază, aşternând praful peste personajul pozitiv al poveştii, căruia, până aproape de final, nu i se prea dă crezare, ai nevoie de timp. Nu există un interval standard. Fiecare după necesităţi şi după cât de mult doreşte să îşi deschidă ochii şi sufletul.
Ce nevoie? Cea de a-ţi recunoaşte, fără vreun reproş, că de această dată te-ai înşelat.

Despre cum se vede şi cum se simte Brazilia
Mulţi dintre români au o imagine mitizată despre Brazilia. O imagine ce nu se pupă cu realitatea.
Acum 9 ani, la prima mea călătorie în Brazilia, nu mi-a plăcut ţara. Nu mi-au plăcut oamenii. Dar cumva, atunci a trebuit să mă păcălesc că îmi place, pentru că unul dintre cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea era un brazilian. Şi vorba este că trebuie să le iubeşti ţara ca să te accepte.
Mi s-a confirmat după 9 ani. Taximetrişti care, la auzul primelor critici – frumos spuse, nu vă gândiţi la altceva – despre Brasil, schimbau foaia. Sau ne trezeam cu explicaţia dată – „Aaaa, sunteţi a doua oară aici, deci v-a plăcut” – din partea unor oameni care nu s-ar fi gândit măcar că ajunseserăm a doua oară în Brazilia pentru că se nimerise să fie mai ieftin să zburăm acolo decât în Argentina.
Nu zic, sunt şi oameni buni, dar sunt puţini... puţini comparativ cu numărul de locuitori. Am fost să ne luăm cartelă în prima zi. Eram în Campeche – am colindat magazinele, lovindu-ne de acelaşi răspuns „Aveţi nevoie de... nu-ştiu-ce cod /n.m./”. Da’ n-ar fi fost unul care să fi spus „Vă dau codul meu” sau „Mergeţi la magazinul cutare, acolo nu aveţi nevoie de cod”. M-am simţit singură.   
Campeche, Florianópolis, Brazilia
Nu am văzut în nicio ţară pe care am explorat-o şoferi de Über mai antipatici decât în Brazilia. Pentru mulţi dintre ei, salutul nu se inventase. Sau acel „Tudo bom?” era de-o falsitate strigătoare la cer! Nici măcar nu te puteai baza pe ei – aşteptai tu frumos şi, după ce trecea mai mult de jumătate din ETA, anulau cursa.
Superficialitatea era la ordinea zilei în atât de multe aspecte – de la curăţenia de la cazări şi până la mizeria pe care o lăsau pe cursele prin ţară. Ni s-a întâmplat să nu avem locuri unul lângă altul în autobuz. Unul nu ar fi spus „Luaţi-mi locul, staţi împreună, sunteţi musafiri în ţara noastră”...
Sagui Hostel; Campeche, Florianópolis, Brazilia; fain in dubita, oribil in camera

Cu autobuzul din Florianópolis in Bento Gonçalves
Călătorind în sud, prin Santa Catarina şi Rio Grande do Sul, am simţit din plin răceala oamenilor, cu mult chiar şi peste ce experimentasem în prima călătorie. Îi simţeam neimplicaţi, egoişti, narcisişti. Nu mai simţeau sau poate că nu se mai lăsau să simtă. M-am încărcat atât de mult, că am explodat într-un punct şi am dat totul afară prin plâns. Mă marcase felul ciudat în care îşi tratau compatrioţii. Felul în care mulţi vorbeau despre argentinieni – urât. Cu toate că nu a fost un argentinian cu care să fi discutat despre Brazilia care să aibă altceva decât cuvinte frumoase de spus, chiar încercând să mă convingă să mă răzgândesc şi să văd cu alţi ochi gigantul de la nord.
Praia Mole din Florianópolis, Brazilia
De unde vine oare golul din sufletul a 90% dintre oamenii cu care am interacţionat la fiecare vizită în Brazilia? Am discutat mult cu Marcel pe tema asta. Poate din faptul că „orice se poate întâmpla”, că doar te găseşti în Brazilia, şi toată lumea îţi spune acelaşi lucru. E o frică ce-au îngropat-o sub preş, frica de furturi, de jafuri, de dat în cap pur şi simplu sau de împuşcat. De ce să accepţi aşa ceva, de ce să nu te lupţi cu aceste situaţii? La întoarcere, am ajuns în Guarulhos şi oamenii ne-au părut mai normali acolo, însă tot detaşaţi.
Ne clarificase şi-un şofer de Über din Pará – unul dintre puţinii simpatici –, într-o altă seară când simţeam dezamăgirea la cele mai înalte cote. În nord erau altfel oamenii. Îmi aminteam de-un Salvador măreţ. Dar şi violenţa se accentuase, aveam să aflăm.
Şi mai avuseserăm ocazia să luăm micul dejun la una dintre pensiuni cu un cuplu brazilian şi unul paraguayan. Şi, mamă, cum am simţit diferenţele, încă înainte de a lăsa Brazilia în urmă şi de a-mi găsi liniştea în Uruguay!

Despre prietenia cântată din Ghana
Am auzit asta de atât de multe ori – că sunt aşa de prietenoşi ghanezii, că ei îi iubesc mai mult pe vizitatorii străini decât pe compatrioţi – ...că eram intrigată să văd cu ochii mei minunea.
Ce-i drept, un lucru-l pot confirma, nu am văzut popor mai zen!
Doar că, de la început, eu nu am perceput treaba cum am citit-o prin articolele de călătorie. Ajung de multe ori să mă întreb dacă eu atrag excepţiile sau dacă mulţi dintre cei care umblă brambura prin lume n-au pic de inteligenţă emoţională.
Prietenoşi sunt, dar costă. Să îţi indice un restaurant bun, un taximetrist de încredere – nu toţi, dar cei mai mulţi se aşteaptă la o răsplată în bancnote. Nici măcar nu mai ştii în cine să ai încredere şi în cine nu. Şi oamenii obişnuiţi sunt reţinuţi – deşi te văd alb şi în trecere, nu ar veni la tine din prima să îţi ofere ajutorul. Iar mulţi dintre cei cu care te împrieteneşti a doua zi nici nu mai ştiu cum te cheamă, deşi părea că v-aţi apropiat. De pildă, colegul nostru de avion care a spus că ne aşteaptă la ieşirea din aeroport şi a plecat cum a prins ocazia.
Restaurant gasit pe bani; Accra, Ghana
Ghana este o ţară scumpă, mai ales pentru cei ce-o vizitează şi mai ales comparativ cu ce condiţii se oferă – de la cazări la transport şi restaurante. Toate acestea sunt îngreunate de situaţiile în care se fac miştouri (mai ales în rândul populaţiei musulmane din nord), unde să fii tras pe sfoară e o chestie căreia îi faci faţă în fiecare zi. Sunt indivizi care vor să te racoleze încă de la micul dejun pentru excursii diverse, alţii visează un trai diferit în Europa şi cerşesc indirect cadouri, se practică bezness cu europence care-s prostănace şi-şi deschid buzunarul (articol în engleză aici) şi chiar şi la monumentele istorice (vezi Larabanga) vei fi manipulat cu „nu avem şcoală – donaţi pentru copiii din sat”; în realitate, au 3.
Natura superba, cazarea praf; Mole Motel; Mole National Park, Ghana

Moscheea din Larabanga, Ghana
Ce am observat, din multele drumuri cu localnicii şi cu trotro-ul, este că nu se poartă frumos între ei şi, cum aminteam sub capitolul „Brazilia”, felul în care oamenii dintr-un popor se poartă unii cu alţii este adevărata lor faţă. Nu am văzut căldura pe care am experimentat-o în Uganda. Nici nu încape discuţie!
Cu trotro prin Ghana
Iar lăcomia este la loc de cinste – nu există ideea de comunitate, fiecare-i pe cont propriu. Taximetriştii – cu preţurile lor uriaşe, mai mari cu mult decât aici; meşterii – cu lucruşoarele frumoase, vândute însă la suprapreţ, în condiţiile în care, cel puţin pe coastă, aerul sărat şi umed nu le face prea bine, fiind în mare parte ruginite şi pătate; băieţii de la Elmina cu trucurile lor ieftine. Cam care? Îţi scriu pe o bucată de scoică numele cu markerul (asta după ce se străduiesc mult să îl afle); după ce vizitezi castelul, ieşi şi tu ca omul. Ei te întâmpină cu măreaţa operă, cu ce minunat prieten le eşti deja şi îţi cer o donaţie. Unii (mai slabi de înger) se simt vinovaţi şi dau. Ştiţi cam cum am trecut pe lângă ei? :D
Am mai avut momente ciudăţele – de-a lungul unei plimbări la asfinţit prin Cape Coast, când nu am văzut cele mai pline de bunătate priviri asupra mea şi a lui Marcel. Sau când, după mulţi bani plătiţi, cei de la o cazare eco de pe lângă Ada Foah, din estul Ghanei, nu au vrut să mă lase să fac un duş pe motiv că depăşeam cu 10 minute ora de check-out. Sau printre rândurile de pe Mess ale unuia dintre taximetriştii noştri de acolo, care, lapte şi miere iniţial, a început să aibă probleme când am ajuns acasă – cu sănătatea, cu maşina, cerându-mi apoi pe faţă bani. Mda. Dacă am făcut pe proasta... trebuia să expliciteze modulul. J
De partea cealalta a 'Meet Me There'; Dzita, Ghana
Din păcate, concluzia a fost că ce-i ultralăudat este, în realitate, la polul opus. Cam ca şi bărbaţii care se bat cu pumnul în piept cum că sunt buni la pat.
  
Despre o familie afgană refugiată în Iran
(şi posibil despre multe altele care consideră că se găsesc în aceeaşi situaţie)
Iranului şi iranienilor nu prea am ce le reproşa. Mi-au demonstrat de prea multe ori ce oameni sunt şi ce ţară au. Iar când ţi se întâmplă de zeci de ori, în sud, în nord, la est sau la vest, şi un sceptic va ajunge să creadă că e vorba de bunătate pură, şi nu de una închipuită.
În cazul istorisit, însă, lucrurile au stat diferit. El – mai tânăr cu vreo 12 ani decât mine (şi, da, am simţit şi că totul a fost amestecat cu nişte flirt şi dorinţă de atenţie, încă de la început, însă nu i le-am hrănit), eu şi cu Marcel după treptele istovitoare de până la Castelul Rudkhan (aveţi articolul în engleză aici). Şi iarăşi el foarte zâmbitor când rămăsesem singură prin curtea castelului.
A continuat cu mesaje în fiecare zi – iarăşi un model arhicunoscut mie, pe ton plăcut şi senin. (poate că vă întrebaţi de ce îmi dau ID-ul de Facebook sau de Instagram oamenilor ce mi-l cer; da, sunt cazuri în care această situaţie poate conduce la ciudăţenii, însă cele mai multe cazuri sunt cele care pun bazele unor prietenii straşnice)
La un moment dat, a insistat foarte mult să accept o invitaţie la cină în chiar ultima seară, când ne reîntorceam la Teheran, înainte de plecarea spre casă.
Reintoarcere in Teheran, Iran
M-am sfătuit cu Marcel şi am spus „da”. Apoi ne-am interesat de cum trebuie să ne comportăm, înţelegând din articolele de etichetă culturală citite pe net că afganii ar fi, în general, mult mai stricţi decât persanii. Le-am cumpărat cadouri – fructe uscate şi dulciuri – şi nu m-a deranjat când amicul meu mi-a spus, timid, că nu îmi voi putea da jos hijabul nici măcar în casă şi că nu voi putea să le îmbrăţişez decât pe membrele de sex feminin prezente. Am aflat că tatăl lui era foarte religios.
La început, îl admiram pentru că muncea mult pentru pasiunea vieţii lui – fotbalul, că se antrena chiar şi fără să mănânce, pe căldurile acelea din timpul Ramadanului...
Mai apoi, la cina cu care ne-au răsfăţat, recunosc, servindu-mi chiar şi havij bastani – el ştia că îmi place foarte mult –, am descoperit şi aspecte care nu mi-au picat neapărat bine. Au fost foarte drăguţe sora şi cumnata lui, care ne-a şi ajutat cu tradusul, vorbind destul de bine engleza. Dar au fost şi momente de linişte, momente stânjenitoare – şi mă gândeam că poate nu ar fi trebuit să îmi doresc nici eu atât de mult să intru în dedesubturile misterioasei culturi afgane.
Mama lui îmi fura ochii constant – deşi încărunţită, era încă o femeie frumoasă, cu ochii de un negru intens. Mi s-a transmis prin traducere că mă place în mod deosebit şi mi-a făcut cadou un şal.
Apoi, cumva, eroina mea a picat de pe soclu când am văzut-o reumplând o sticlă de Cola cu lichidul rămas neconsumat după cină.
Eu încerc să îi înţeleg pe toţi oamenii cu care interacţionez. Sunt conştientă că unele aspecte nu le pot percepe în întregime, căci doar persoanele care s-au confruntat strict cu ele pot, însă lipsa de recunoştinţă şi de sinceritate nu le suport.
Sunt aproximativ 3000000 refugiaţi afgani în Iran. Iranienii le-au deschis graniţele în momente grele pentru ţara lor. Tânărul fotbalist se născuse practic în Iran şi în puţin peste 20 de ani nu fusese în Afganistan.
„Nu este încă sigur” ne-au spus.
Pe de altă parte, s-au plâns şi foarte mult că sunt ostracizaţi, că iranienii se uită la ei de sus, că nu au aceleaşi drepturi ca ei.
Acum, eu ascult, nu trebuie neapărat însă şi să fiu de acord.
Sunt refugiaţi şi refugiaţi. Şi mai este şi vorba aceea care zice că musafirul vine, stă, dar mai şi pleacă. Şi nu vorbim despre câteva zile. În cazul în care nu te poţi reîntoarce acasă, poţi schimba măcar perspectiva şi aprecia faptul că ai un acoperiş deasupra capului, mâncare să pui în farfurie şi un loc în care te poţi dezvolta.
Dacă nu îţi convine, îţi iei băgăjelul şi mergi altundeva, oriunde crezi tu că îţi va fi mai bine.
Dar nu poţi depinde doar de alţii să te ajute, trebuie să faci tu.
De ce spun asta? Pentru că după acea vizită, tânărul fotbalist a început să pună presiune pe mine, că vrea să vină în Europa să joace fotbal, să îl ajut. Am trimis e-mailuri, m-am agitat, văzând, în acelaşi timp, de-a lungul zilelor, cum se victimizează tot mai mult, cum seninul se transforma în cer cu nori şi numai în energii negative.
Fratele lui, care în Teheran insistase să ne plătească taxiul până la cazare, îmi dăduse unfollow pe Instagram – nu cunosc motivele – şi realizam cât de fals fusese.
Iar amicul meu nu apleca nici măcar o ureche la ceea ce îl rugam să facă pentru el – să trimită e-mailuri singur (îl ajutam cu un model), să îşi facă rost de actele de studii şi de refugiat, să se apuce să înveţe engleza (îi dădusem chiar şi o aplicaţie).
Aşa că, într-o bună zi, l-am rugat frumos să mă lase în pace, că nu mai pot. Oamenii care nu vor să fie ajutaţi nu trebuie ajutaţi. Cunosc foarte mulţi şi mai cunosc şi vorba ’ceea cu para mălăiaţă. Voi nu? J 

Despre triburile din Panama
Înţelegerea fusese aşa – că ne ducem mai în sus pe râu, ca să fie un sat al tribului Emberá mai izolat. Cu toate că nu ne spunea la care anume urma să mergem şi costase o mică avere întreg turul.
Río Gatún, Panama
Ghidul, el însuşi Emberá, venea recomandat şi ultrarecomandat – din nou, de oameni care nu văd dincolo de ceea ce au în faţa ochilor –. Nu mi-a plăcut din prima clipă, părea deranjat de orice fel de întrebare cu conotaţii negative pe care o adresam şi care îi implica ţara. De pildă... „De ce este atât de mult gunoi pe străzi?”
Dădea vina mereu şi mereu pe altcineva. Nu se gândea să împartă provizii sau experienţe. Avea un text pe care-l spunea. Şi atât. Acum i-aş pune clar diagnosticul de narcisism. Atunci încă găseam scuze.
Aşadar, după timpul petrecut în sat, discuţii cu şeful tribului şi întrebări incomode din partea unor turiste americance, dansuri cu o coregrafie slab repetată şi obiecte artizanale foarte scumpe, prânz şi cină, au urmat ploaia şi somnul.
Emberá Quera, Panama

Emberá Quera, Panama

Emberá Quera, Panama
Dimineaţa nu se mai comunica în dialect, ci în spaniolă. Băştinaşii îşi scoseseră telefoanele mobile. Noi plecam şi urmau alţii.
Emberá Quera, Panama

Emberá Quera, Panama
La momentul respectiv, am vrut să cred că ieşise soarele pentru mine şi în Panama. Mi-era foarte greu să fiu întâmpinată de o poveste cu idei principale fixate-n unt expirat, şobolani, proastă creştere şi dorinţa de a evada. Îmi lipsea bunătatea necondiţionată din Columbia!
Apoi, am realizat că, în afara faptului că făcuserăm toxiinfecţie alimentară (pe care ghidul nostru a negat-o, împreună cu toate sfaturile pe care i le-am dat cu prietenie şi care priveau o viitoare experienţă cu călători străini), am realizat că fuseserăm traşi pe sfoară. Rău de tot. Am descoperit pagina de Facebook a satului; acum găsesc doar site-ul. Îţi puteai face chiar programare online pentru o vizită! Deci, era doar teatru. Totul fusese doar teatru. Era slujba lor, probabil mult mai uşoară decât ar fi fost multe altele.
Măcar de ar fi fost transparent totul, dar prezentarea era făcută astfel încât să-i manipuleze pe toţi cei care le debarcau pe ponton. Că ei o duc greu, că încearcă să îşi păstreze tradiţiile ş.a.m.d. Am tăcut aproape doi ani pentru că s-a întâmplat să mă ataşez de unul dintre bărbaţii de acolo. Însă tot consider că adevărul primează. 
Mai bine o spune chiar ghidul: <Many website are Not done by Embera people, Embera people even do not know what, how it is set up, behind is somebody else who is Not an Embera  and write what ever their come out to write on website  " that is what I think" so as tou know alot nice or bad thigs people set on website. ... Do not worry about sending pictures because this news you are saying to me  I will share with Villagers and I do not think they will be happy on have something from you...because I know this people for many years. ... Finally I want to say thank you, hope this is No going to be a problem, bad way to do a negative comment to others travelers.> (mi-a amintit de o cazare din Muntenegru, unde nimeni nu vorbea engleză, dar după ce am rezervat ceva şi am primit altceva, am plecat după prima noapte şi proprietarii ne-au sunat în engleză rugându-ne să nu le facem review rău)              
Îmi vor rămâne totuşi în suflet puiul de leneş pe care l-am cunoscut, tucanii, papagalii, natura fabuloasă şi baia în Lacul Gatún. Pentru ele toate a meritat.
Lenes; Emberá Quera, Panama

Tucan; Emberá Quera, Panama

Spre Lacul Gatún, Panama

Spre Lacul Gatún, Panama

Se mai întâmplă. Life goes on.
O dragă prietenă mi-a trimis un citat, spunându-mi că s-a gândit la mine când l-a văzut. Vi-l redau, considerând că se potriveşte de minune—„You can be a good person with a kind heart and still tell people to fuck off when needed”.
Pentru că trebuie să ne iubim şi să ştim când cei din jur încep să profite şi încetează să ne respecte.  

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.