Despre fluturi | Episodul 5

Şi dacă tot ne aflăm la o mare răscruce a omenirii – de care, însă, vom trece… căci după noapte vine zi –, m-am decis să mă concentrez mai mult asupra binelui decât asupra răului. Am fost susţinătoarea primului de când mă ştiu, încă de la impactul pe care basmele l-au avut asupră-mi, în anii copilăriei. Ştiu atât: că Binele (la loc de mare preţ, de unde şi majuscula) triumfă mereu.
Şi ca să vă conving (pe cei neconvinşi) de puterea acestui gând, vă voi relata pe rând frânturi de bunătate de prin călătoriile mele. Ultima a fost în America de Sud şi... m-a încărcat teribil.

Iubesc poporul argentinian. Este unul dintre preferatele mele.
La plecarea din Comodoro Rivadavia, una dintre puţinele localităţi mari din deşertul Patagoniei, ne-a însoţit la aeroport un domn de peste 70 de ani. Nu îşi arăta vârsta. Era tare vorbăreţ, cu toate că îi înţelegeam uneori greu accentul – îmi mărturisise că era de undeva din nord, de pe lângă Tucumán, şi ne admira că umblam atât de mult, descoperind atâtea locuri minunate, pe care el nu avusese ocazia să le descopere.
După ce i-am povestit eu, în mare, de călătoria de o lună pe care o duseserăm aproape la bun sfârşit prin 3 ţări vecine şi a sa, ne-a spus că el vrea să ştie, în primul rând, cum ne-am simţit în „Argentina lui” ♥. M-a cuprins o emoţie teribilă, în care erau amestecate şi părerile de rău că în curând urma să îmi iau rămas-bun de la unul dintre locurile pe care-l iubesc cel mai mult.
La salutul călduros de final dintre noi, m-a întrebat şi cu ce mâncare favorită plec eu din ţara lui. M-am uitat şugubăţ la el şi-am izbucnit— „Dulce de leche!”
„O, nu” a spus el, râzând „dar ăsta-i un desert!”
Pinguinii din Punta Tombo, Patagonia, Argentina

-           - Bună ziua! Aş dori să cumpăr acest colier. /un caiac din lemn, lucrat manual în turcoazul lui BLU al meu/ Se poate plăti cu cardul?
-           - Din păcate, obiectele de artizanat nu se pot plăti cu cardul.
-           - Aah! /cred că pe faţa-mi se citea clar că eram dezamăgită, sunt tare expresivă şi nu-mi stă în fire să mă ascund/ Astăzi este ultima noastră zi plină în Chile, nu avem bani de-ai voştri, mâine o să ne întoarcem în Argentina…
Doamna îmi zâmbeşte şi îmi face semn că îi pot duce cardul.
Raul Futaleufú, Patagonia, Chile

Mexicanca hippie de la hostelul la care stam, aflând de fascinaţia mea pentru dulciuri şi deserturi speciale, mă trimite la Café Mandala, de (cam) peste drum, unde ne întâmpină proprietara cu o prăjitură delicioasă cu umplutură de zmeură şi smoothie-uri din aceleaşi fructe de pădure, pare-se la mare căutare prin partea aceasta de Chile. Mi s-a părut o combinaţie genială, iar ea s-a scuzat că nu are şi alte deserturi pregătite în acel moment. /În toată perioada cât ne-am găsit noi prin zonă la rafting şi alte cele, fusese şi-un festival şi… na… lumea a cumpărat./
-           -Vă puteţi reîntoarce, însă, mâine. Am în plan un tres leches fantastic.
-           - Ohooo… /zic eu şi fac rapid o trecere în revistă… Kosovo, Albania, Columbia… pe acolo l-am mai gustat… dar şi în România, căci îl prepar şi eu, fiind unul dintre deserturile mele favorite dintotdeauna/ Mâine vom fi aici.
Între timp, i se desface lui Marcel fermoarul la rucsac – aşa este după 3 săptămâni pe drum, în ritm nebun. Ea vine, atentă, la noi şi încearcă să ne ajute să remediem situaţia.
A doua zi a fost grea, cu un traseu de mountain bike şi drumeţie, însă cred că m-a făcut să termin victorioasă toate cele fix prăjitura la care visasem toată noaptea.
-           - Am venit.
Cât ne-a servit delicatesa şi obişnuitele smoothie-uri, am fost pupaţi de restul de cliente din cafenea, întrebaţi de unde venim… şi, uite-aşa îmi place mie când dintr-un străin ajung să mă simt ca acasă undeva pentru că bunătatea din oameni şi căldura lor fix asta fac.
Tres leches in Futaleufú, Patagonia, Chile

Eram hămesiţi (nu mai mâncaserăm ceva consistent de la micul dejun luat în Juella, în urmă cu vreo 26-27 ore). Între timp, ajunseserăm din nord-vestul andin în Buenos Aires (având timp să vedem şi câmpurile de sare de la Salinas Grandes) şi apoi în Bariloche – capitala argentiniană a sporturilor de iarnă.
M-am îndrăgostit de acest loc, mi-a căzut tare bine, însă după o plimbare matinală cu suişuri şi coborâşuri, ne era şi mai tare foame. Am ajuns, aşa, la una dintre cele mai lăudate pizzerii ale oraşului. Un loc foarte modest, însă intim, prietenos şi... iată-l şi pe proprietar:
-           - Ne puteţi face o pizza mare?
-        - Din păcate, nu; doar pe la 12-12:15 pornesc cuptoarele. Vă pot servi cu produse de patiserie până atunci. Avem cafele, sucuri...
(mă uit la ceas; era puţin după 10)
-       - La 12:30 trebuie să fim la autogară. Avem un autobuz spre Esquel. Dar nu este nicio problemă. Vă mulţumesc mult.
-            - Aşteptaţi-mă o clipă.
(dispare după tejghea)
-             -... Cu ce aţi spus că doriţi pizza?
Dimineata in Bariloche, Patagonia, Argentina

Ajungeam din nou în Buenos Aires (care ne plăcea tare), cât să dormim vreo trei ore înainte de plecarea spre Bariloche. Nu avea sens să îi deranjăm pe prietenii noştri şi să mergem în San Miguel. Mai ales că zborul spre Patagonia era din Aeroparque. Marcel a sugerat să ne găsim o cazare în apropiere. Ţinusem legătura cu gazda noastră pe AirBnb (nu prea folosesc sistemul, însă uneori e dat să găsim cazări care ne plac acolo) şi îmi părea un om cald şi fain. Problema era că... îmi spusese cu o seară înainte că era în vacanţă, în Brazilia, că urma să mă întâmpine la apartament prietenul lui... Doar că, în Aeroparque, nu veneau nici bagajele şi nici cu şoferul de Uber nu reuşeam să ne găsim.
La telefon vorbisem cu o domnişoară – fiica prietenului (cel mai bun – aveam să aflu – al) proprietarului.
Ajungem, într-un final, în faţa blocului gigantic, dintr-o zonă fancy a capitalei argentiniene. O sun pe domnişoara responsabilă de noi. Cred că sărăcuţa era cu prietenele în oraş, dar a venit imediat să ne dea cheia. Ne-au pupat toate trei, curioase de cum ne simţeam în Argentina, apoi ni s-au oferit sfaturi de cum să ne comandăm mâncare (era foarte târziu şi eram lihniţi). O singură problemă rămăsese: trebuia să plecăm la aeroport la 4 şi nu ştiam ce să facem cu cheia.
„Mă văd eu cu ei” auzeam de cealaltă parte a telefonului, când domnişoara îşi sunase tatăl.
În zori, a fost acolo, ne-a pupat, ne-a întrebat cum ne-am simţit, unde mergem şi i-a părut foarte bine că destinaţia următoare era Bariloche.
Fără încruntări, reproşuri sau energie negativă.
Doar zâmbete, voie bună şi rămas-bun la 4:00.
San Telmo, Buenos Aires, Argentina

După mulţi nori şi multe serpentine şi lipsă semnal şi sălbăticie, ajungem în civilizaţie – sătucul Juella din NV andin, la sub 300 km de graniţa Argentinei cu Bolivia.
Eram, ca mai în fiecare zi pe la acea oră, obosiţi, înfometaţi şi... părea că nu prea aveam noroc cu magazine sau restaurante deschise... deşi parcă zărisem eu o sandvişărie.
-        Nu, ne întâmpina cu căldură gazda noastră [găsisem din nou cazarea pe AirBnb şi îmi picase cu tronc]. Pentru mâncare, trebuie să vă întoarceţi în Tilcara.
... [deznădejdea noastră]
-        Soţia mea v-a trimis nişte prăjitură şi gem [urma să vedem apoi bucăţile gigantice din frigider], dar cu drag vă invit să luaţi cina cu noi. Nu avem cine ştie ce – nişte bucăţi de pizza făcută-n casă, legume –, dar împărţim cu voi. ♥
...
A fost o experienţă minunată să petrecem două zile în casa aceea de la ţară, dintre munţi, plină de culori, de farmec şi de o dărnicie pe care-o simţisem din prima clipă de la cel ce-o clădise.
Inainte de culcare in Juella, Argentina

Îmi amintesc că era atât de cald… că de-abia ne-am îndurat să ieşim din apartamentul prietenilor noştri, unde aerul condiţionat ne făcea viaţa mai uşoară. Cu toate acestea, ne hotărâserăm să îi ajutăm cu nişte cumpărături cât ei se oferiseră, drăguţi cum sunt ei întotdeauna, să pregătească masa de prânz. Nu mai ştiu chiar toate ingredientele, ştiu însă că era o sâmbătă leneşă, cu puţină lume pe străzile care nu ne erau decât vag familiare din ce colindaserăm cu prietenii noştri în ultimele două zile. Ştiam că nu toate magazinele urmau să fie deschise. Şi mai ştiam locaţia aprozarului din care ne aprovizionaserăm şi cu o seară în urmă. Vânzătoarea ne recunoscuse şi ne zâmbea. Ne-a dat şi ea sfaturi, ne-am dat şi noi seama cam ce ne doream şi ne-a servit (din ce-am văzut, în aprozarele din Argentina nu prea pui tu mâna pe ce vrei să cumperi, doar ochii :P).
Şi-aşa ne-am perindat noi şi-am găsit de toate, mai puţin Coca-Cola rece, la care poftea al meu iubit. Se vindea în recipiente de sticlă de 1 litru… din acelea de care la noi nu mai sunt. Le mai ţineţi minte?... Şi se face că, după ce-am umblat noi străzile, am ajuns la un fel de magazinaş unde aveau, dar trebuia şi noi să avem sticlă. :D Aşa că le-am explicat doamnelor de acolo povestea noastră, că urma să plecăm, că am fi vrut să le ducem prietenilor noştri nişte băuturi reci la prânz şi… am plecat cu două sticle, promiţând că le returnăm.
Vreo două ore mai târziu, în drumul nostru spre Buenos Aires, am oprit să ducem sticlele înapoi. La fel cum am făcut-o într-o dimineaţă cu iz de mare în Cartagena columbiană. Şi, la fel ca şi-atunci, cred că am stârnit un zâmbet mare.   
Muñiz, San Miguel, Argentina

Eram în Ciudad Vieja din Montevideo, care mă cucerise. Încercam să ne deplasăm spre un alt loc din Uruguay, pe care îmi doream să îl văd de ani buni: Colonia del Sacramento.
…de Über-ul pe care l-am comandat ar reuşi să ajungă la timp! Nu mă pot îndepărta mai mult decât am făcut-o, pentru că pierd conexiunea la reţeaua wi-fi a hostelului, care bate până la prima străduţă pe care pot trece maşinile.
Şoferul mă sună. Îmi explică. E reţinut de o furgonetă ce blochează drumul. Şi minutele se scurg. Iar eu gesticulez de îngrijorată ce sunt.
O doamnă foarte drăguţă se opreşte şi mă întreabă:
-           - Este totul în regulă? Vă pot ajuta cu ceva? ♥
Îi fac semn că nu şi îi mulţumesc din tot sufletul. Acum, că revăd scena, mi-ar fi plăcut să o fac de zece ori mai călduros decât am făcut-o pentru că ştiu că intenţia a fost din suflet.
Până la urmă, apare şi Über-ul. Gonim până la autogară şi recuperăm chiar vreo câteva minute faţă de ETA. Domnul se străduieşte cât poate, înţelegând situaţia în care ne găsim.
Şi prindem şi autobuzul spre Colonia.     
Ciudad Vieja, Montevideo, Uruguay

Pe drum, câteodată bagajele-s grele, mai ales când pleci pentru mult timp.
Aşa se făcea că ne doream să vedem un parc plin de hortensii – cel din imagine –, plănuiam să ajungem pe jos la el şi rucsacurile ne-ar fi incomodat. Aşa că, după ce-am ajuns la un restaurant cu personalitate din Gramado, în sudul Braziliei, unde părea mai mult o lume de basm decât una reală, mi-am luat inima-n dinţi, am făcut ochii mari şi m-am dus la doamna ce gestiona treaba:
-       - Credeţi că ne-am putea lăsa rucsacurile mari la dumneavoastră timp de o oră-o oră şi jumătate? Avem autobuz la şapte spre Porto Alegre şi dorim să ajungem până-n Parque Carrieri.
No, şi-aşa văzurăm şi marea de albastru.   
Parque Carrieri, Gramado, Brazilia

Mai ai câte-o seară, cum e chiar şi asta, când eşti trist şi îngândurat, dar ştii că nu te poţi minţi şi oricum nici măcar nu ai vrut vreodată.
Brazilia nu mi-a dat niciodată highs prea multe, mai degrabă i-am dat eu multă răbdare, consideraţie şi speranţă cămâine va fi mai bine”. Relaţiile cu chimie şi dragoste adevărată nu funcţionează aşa. Treaba-i de ambele părţi şi nu te simţi niciodată sleit. Iar eu chiar aşa mă simţeam, pe terasa aceea pretenţioasă, cu doar chelneriţa ce încerca să schimbe câteva vorbe cu mine în portugheză, iar mie – deşi înţelegeam – mi-era greu să mă exprim. Într-un punct, începe şi îmi povesteşte că ea-i din tribul cutare din nordul Patagoniei şi faţa-mi se luminează pe dată:
-           - Eres argentina!!
Acum înţelegeam căldura, chimia şi simpatia, neobişnuite pentru Brazilia. Pentru mine acolo.
Am iubit îmbrăţişarea pe care ne-am dat-o la final (momente din acestea de pe drum nu aş vrea să pierd din cauza pandemiei ăsteia nebune) şi… încă ţinem legătura! ♥
Mai ai câte-o seară, cum e chiar şi asta, când simţi cum cursul vieţii tale se schimbă.
Praia da Galheta, Florianópolis, Brazilia

Până la urmă, cea mai frumoasă şi luminoasă amintire a călătoriei în America de Sud este prietenia.
Prietenia adevărată nu moare în lipsa timpului petrecut împreună, invidia şi răutăţile nu îşi au locul în ea, apoi… ea nu îşi schimbă consistenţa, strălucirea şi toate acele mici elemente ce o fac specială. Se simte la fel, chiar şi după 9 ani.  
Apus in Tigre, Argentina

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.