Despre fluturi | Episodul 6

 Dacă din America de Sud mă reîntorceam la începutul anului trecut cu mult bine-n gânduri şi-n inimă, oricât aş vrea ca şi Egiptul să se înscrie pe aceeaşi direcţie, nu-i chip. Ce pot face, însă, este să confer detaşare unora dintre momentele care au picat greu.

 

Până la urmă, ne-am dorit amândoi să plecăm. Eu mi-am imaginat pentru 2 luni cum înot în apa caldă şi turcoaz, ca să conving Universul cât de mult vreau să fiu acolo. Să scap de apăsarea crizei ăsteia. Să văd cum e şi altundeva.

Nu, Egiptul nu mă atrăsese niciodată.

Poate că citisem prea multe rele despre el.

Poate că mi se părea mult prea comercial.

Dar acum era cartea câştigătoare. Nu prea departe. Nu prea scump. Şi, intuiam, liber.

Avem nevoie cu toţii să evadăm – şi nu, nu vorbesc doar de vacanţă aici. Lipsa asta de mobilitate-n lume naşte minţi încuiate.

Şi uite că după 1 zi şi jumătate, apucam să îi spun iubitului meu „Poate că totuşi nu este aşa cum se vorbeşte; ştiu că omul ăla de aseară ne-a zis că restaurantul era închis şi ne-a trimis la prietenul lui care avea restaurantul indian... o fi fost excepţia”...

De agresivi erau mai puţin agresivi decât în Maroc. Bine, nu mă topeam de dragul lor, însă convieţuiam. Cu toate că cel mai drăguţ gest din toată călătoria fusese tot al tânărului turc din avion. Aşa-mi recuperasem rucsacul din compartimentul de bagaje, la aterizarea în Istanbul.

Asfintit in Dahab, Egipt

 

-        E tot cald, dar suportabil. Hai să facem plimbarea până la magazinul cu produse pentru scufundări, să vedem dacă au stick pentru GoPro, şi apoi mergem la un snorkelling aici la noi, în golf.

Eram tot în Sharm, ziua a 3-a. Deja recunoşteam feţele de pe promenadă.

-        Bună! Mă mai ştiţi? Sunt băiatul de pe plajă. V-aţi mai gândit? Vreţi să luaţi o excursie?

Era un tip deschis ca energie şi simpatic.

-        Da, te ştim. Bună!

Din priviri mă înţeleg cu Marcel să îi spunem adevărul.

-        Noi mâine mergem să închiriem maşina, e rezervată de 2 luni. Şi plecăm în nord – Dahab, Nuweiba... apoi ne întoarcem aici.

În mod neaşteptat, chiar şi auzind că nu va face bani de pe urma noastră, nu pleacă. Stă şi povestim de locuri de snorkelling din jurul Sharmului. Că la Ras Mohammad este minunat, iar la El Fanar se înoată mult.

Apoi, după ce cumpărăm de la doi bărbaţi diferiţi o gentuţă şi lapte de cămilă – am tot intrat în modul „Vreau să ajut cât pot, în baza situaţiei globale dificile” –, care s-au oferit să ne conducă unde aveam treabă, mi-am dat seama că şi tovarăşul meu de viaţă se găsea în acelaşi mod, socializând poate prea mult în condiţiile în care aveam număr de Egipt şi 20 GB de date.

Ajunseserăm oricum în căutarea unui al doilea magazin, căci primul nu avea ce doream noi. Eram singuri, într-un final, când, dintr-o parte, auzim un arhicunoscut „Bună! Ce faceţi? De unde sunteţi?”.

Noi, tot drăguţi, deşi mă reobişnuisem să nu mă uit în ochii interlocutorilor mai ales când simţeam că numai interesul e de ei, am lansat un „România”, fără să ne oprim însă.

-        Aaaaah, români! Faină naţie! Unde mergeţi? Vin şi eu cu voi!

Şi fără să avem ocazia măcar de a ne împotrivi, ne-am trezit cu individul după noi.

Ştiţi punctele acelea din viaţă în care toată povestea poate lua o altă direcţie? Îmi mirosea mie că era unul din acele momente.

Sharm, Egipt, Orasul Vechi


Simţeam că nu-i a bună. Omul începuse a-i îndruga lui Marcel vrute şi nevrute, că era chiropractician, că lucrase în Italia, unde-şi obţinuse atestarea... Mergeau atât de repede că de abia mă puteam ţine după ei.

Magazinul era închis.

-        Haideţi cu mine până la magazinul meu, totuşi. Să vă dau o carte de vizită şi nişte tricouri pe care vreau să le trimit unei prietene românce.

Eu eram aproape setată să o apuc pe un alt drum, ce ducea înapoi pe promenadă.

-        Hai, Marcel!

-        Mica, nu putem să lăsăm omul aşa, mergem până la magazin, luăm cartea de vizită şi plecăm.

[De-ar fi fost atât de simplu!]

Magazinul era mic, îmbâcsit şi...

-        Cea mai dragă prietenă e din România.

Deschide Facebook-ul. Ne-o arată. Apoi, încearcă să o sune pe Messenger. Nu i se răspunde.

Încercăm să aflăm măcar din ce parte a ţării este.

El ridică din umeri.

-        Vreau să le trimit ei şi fiului ei tricouri. Ea e aşa, ca voi. Când vorbeam cu ea, simţeam că vorbeşte din suflet.

Cât mai povestim, pregătiţi totuşi să plecăm, Marcel îşi pocneşte încheietura mâinii, pe care căzuse la fotbal cu puţin timp înainte de plecarea din ţară.

Omul nostru parcă atât aştepta, sărind ca ars:

-        Nu, nu aşa. Eşti tânăr acum, dar mai încolo ce de probleme vei avea!...

...şi începe el să îi maseze mâna, insistând să fac poze înainte/după şi explicându-ne că lucrează cu un ulei special dintr-o floare de deşert de lângă Luxor, din care nu mai are oricum, că îi cumpăraseră nişte oameni tot ce mai avea.

Mie mi se părea din ce în ce mai ciudat, ne povestea că şi prietenei românce îi trimisese prin poştă, când avusese nevoie, butelci cu uleiul respectiv. Îmi doream doar să plec şi să înot şi să urmăresc peşti.

Când... trece la mine. Eu nici nu mă omor după masaje şi nici nu suport să pună mâinile pe mine bărbaţi pe care nu îi cunosc şi nu îi las din proprie iniţiativă în cercul meu intim.

Marea Rosie-n Sharm, Egipt - Naama Bay -

 

Marcel însă îmi spune să mă las pe mâinile lui. Încerc. Cu toate că ceva dinăuntrul meu îmi spune altceva.

/nu îmi pică bine omul ăsta/

Până la urmă, cedez cumva, îmi masează individul faţa, pielea capului, sper în sinea mea că e spălat pe mâini. Foarte amuzant, totul se întâmplă pe colţarul din magazinul lui prăfuit.

Unde vine şi pisica lui, la un moment dat.

Apoi, apare şi-un ceai. Minune, mai găsise ulei din acela special cu care ne masa! /oaaaa! nu se vânduse tot!! (eu mă gândeam să îi fac programare lui Marcel la o sesiune de masaj ca lumea, într-un loc igienic, şi să luăm atunci şi uleiuri şi tricourile pentru prietena din România, ca omul cinstit care sunt... însă îmi doream tare de tot în momentul acela să plec)/ Dar nu, mai fumăm o narghilea de mango, mai intră un client mai vechi ucrainean în magazin, căruia îi face un magneţel cadou, numa’ să dea bine în faţa noastră. Îmi mai masează mie picioarele, acum dacă tot arătam ca o „baby” /nemaiavând faţa căzută de la căldură, d’oh!/, lui Marcel genunchiul. Şi începe să pună uleiul în nişte borcănaşe /care nu, nu aveau 250ml fiecare, în fine/. Calculul pentru ulei se face pe gram. Mai vin adăugate şi aromele de narghilea. Totul la un curs ce te-ar fi făcut să râzi şi cu ...u’. Îl corectez, cu ajutorul aplicaţiei XE. Se înşelase „puţin”, cu vreo 35 USD, când ne ceruse 140 USD pe 3 uleiuri şi 12 arome de narghilea.

Deja ştim că e făcătură... una de proporţii, dar ruşinea, ah, ruşinea. Apoi, te gândeşti de ce ţi-ar fi zis individul atâtea despre credinţa lui, dragostea pe care ar trebui să ne-o purtăm...

Omul meu îi explică frumos că ăştia-s bani mulţi şi în România... Suntem răsfăţaţi cu cadouri peste cadouri. Încearcă să ne împace, însă plecăm cu un gust amar, cu 100 USD lăsaţi pe masă şi, înainte să coborâm la intersecţia cu hotelul nostru, ne invită la masă /pe care nu o acceptam oricum, soţia lui sunându-l cu ceva timp înainte, supărată/ şi îşi aduce mezina în maşină. WTF?!

Şi îţi aminteşti cum suna telefonul şi el respingea apelurile, spunându-ţi că este obosit, însă continua să îţi facă ţie masaj. Sau cum de abia legase două cuvinte să îţi răspundă în italiană după ani de zile petrecuţi acolo. Sau cum îşi luase un apartament pe care tu poate nu ţi l-ai fi permis cu cât câştigi în România... cu banii jos.

Îţi ia doar juma’ de oră după ce scapi de stimuli /se pare că tot mai perspicace eşti!/, tragi un plâns şi te speli pe faţă. Blochezi individul pe Facebook.

/Marcel primeşte apeluri după apeluri pe Facebook zilele următoare. El nu vrea să fie băiatul rău dar îl blochează şi el pe individ, în cele din urmă./    

Manipularea este ceva cât se poate de real. Se întâmplă pe la toate casele. Se întâmpla la nivel macro de peste un an. Ne prinde.

Remediul? Recunoaşte că ai fost gâscă. Mergi mai departe, îţi ierţi scăparea şi eşti mai pregătită pentru data viitoare. Până la urmă, cea mai importantă lecţie este că NIMENI nu îţi poate spune cum să te simţi sau cum să îţi trăieşti viaţa. Te poţi oricând ridica, poţi oricând pleca, poţi oricând spune „Nu”.

Silver lining-ul norului? Să ştiţi că uleiurile alea chiar sunt bune. Şi-acum le mai folosim. 

Apus in Sharm, Egipt

 

Schimbam locaţia. Era un hotel lăudat şi ultralăudat, boutique, foarte scump comparativ cu media egipteană şi pentru murdarul Dahab /sau, mai nou, cu asta-i echivalent „hippie”? :D/.

Eram întâmpinaţi personal de mica echipă; se remarcau proprietarii: ea – franţuzoaică, el – egiptean şi recepţionera. Foarte prietenoasă aceasta din urmă, însă un „prietenos” care, pe măsura trecerii zilelor, a dat clar în prefăcătorie.

Stilul spaţiului se bucura de bunul gust franţuzesc, dar materialele folosite lăsau de dorit – la un an şi puţin după deschidere, uzura se simţea şi banii nu se justificau (gândiţi-vă că aici veneau cupluri în luna de miere cu şofer personal chiar din Arabia Saudită!) – nu în condiţiile-n care noi nu am da atât de mulţi bani pe cazări, ci o făcuserăm ca să ne răsfăţăm după un an cum ştiţi şi voi că a fost /ca să nu folosesc steluţe în loc de vocale cenzurate cu bună ştiinţă/.

Asta şi mic-dejunurile care nu-ţi ajungeau nici pe-o măsea să fi fost cel mai mare bai!

Doar că simţeam că încercau să ne bage pe gât lucruri – n-aţi dori o cină pe barcă? dar o excursie călare? „Nu ştiam că aveţi o lagună turcoaz.” „Păi, vă putem duce acolo.” – în acelaşi timp păstrând aparenţele pentru că ştiau că scriu. Îmi aminteam de o cazare de lângă Nistru unde păţiserăm la fel cu 8 ani în urmă. Nu le convenea că nu cinaserăm la cazare decât în prima seară, că ne descurcam să mergem singuri pe peste tot, chiar simţeam un pic de strâmbat din nas faţă de naţionalitatea noastră – am mai mulţi prieteni francezi, însă ei nu m-au privit niciodată aşa; şi nu, dacă aţi simţit vreodată ca români că sunteţi stigmatizaţi, nu a fost doar în capul vostru. Inclusiv la Master, în Scoţia, m-am simţit aşa.

Punctul culminant a venit când, într-o zi de sâmbătă, ne-am întors oarecum abătuţi de la o tentativă de snorkelling şi Marcel a spus – pe drept cuvânt – că locaţia respectivă însemna mult circ, multă mizerie şi „foarte mulţi localnici”. Asta a fost cam ca păţania arbitrului român – pe nedrept hulit – cu „negrul”. S-au inflamat proprietarii de nici nu am ştiut ce-i cu noi. „Dar ce? Ei nu au dreptul să se găsească acolo?” „Noi am spus doar că erau localnici acolo, [cucoano]...” [nu i-am hulit, nu i-am denigrat]

No, şi de acolo, s-a rupt „vraja de iubire”... cel puţin cu Marcel, de care au început să se ia proprietarii inclusiv că fuma [deşi amândoi fumau]. De mine mai aveau nevoie, că, deh, încă scriam. :D

Asupra a ce aş vrea eu să trag un semnal de alarmă, din nou? Asupra narcisismului mascat. Asupra identificărilor [cu orice – discuţie lungă cu Marcel de peste un an încoace] care nu sunt benefice. Asupra sentimentului că te consideri superior unui alt om cu toate că, în aparenţă, fix pentru eliminarea superiorităţii ăsteia militezi.    

Dahab, Egipt

 

Nuweiba... un turcoaz deschis al Mării Roşii aici (pe care-l căutasem) şi o apropiere parcă şi mai mare de Arabia Saudită. Încă de la sosirea la cazare, mă simt privită de sus de cel care – urma să aflăm – o administra.

Tot cu el ne trezim şi pe plajă.

-        Faceţi scufundări?

-        Avem amândoi permis PADI, îi răspunde Marcel... însă pe mine parcă nici nu mă bagă în seamă, mai ales că îi spun că am o sinuzită cronică ce mă împiedică momentan să mă scufund. /ştie că m-a pierdut de clientă şi simt cât se poate de tare cum dispreţuieşte femeile/

-        Nu aş încerca oricum să înot astăzi, dacă aş fi în locul tău, e vânt puternic.

La fel suntem trataţi şi când încercăm să luăm masa. Dispreţ dublu: eu sunt vegetariană.

Doar că ceva se schimbă apoi... ne împrietenim cu proprietarul de drept al locului, aflat în vizită acolo, cu prietenii lui din Cairo.

Dintr-o dată, guduratul ia locul atitudinii răutăcioase. Şi creşte în intensitate, pe măsură ce Marcel începe să îşi petreacă tot mai mult timp în compania proprietarului.

Mai au şi adevăratele sentimente zvâcniri, când ne spune – cu satisfacţie – că nu vom putea face snorkelling într-un golf pe care ne doream să îl explorăm sau neîncrederea privind capacităţile de snorkeller ale lui Marcel când nu doreşte să îi împrumute nişte greutăţi. Şi jur că ar fi vrut să mă vadă în apă cât am manevrat caiacele ciudăţele, dar dătătoare de bucurie, pe deasupra coralului din zonă.

Despărţirea de locul acela a venit fix de ziua mea. Iar proprietarul – devenit prieten – a stat la o poveste cu noi şi a aflat toate nuanţele interacţiunii noastre cu administratorul său. Căci iubesc sinceritatea şi merg în ea până-n capăt. Mai mult, îmi place să fac măştile să cadă.

Nuweiba, Egipt

 

...şi pentru că în orice poveste avem nevoie de o rază de soare şi aceasta este necesară – chiar foarte necesară! – şi în vremurile acestea, în scenă intră CND [Căţelul Nostru Drag], aciuat pe lângă bungalow-urile din Nuweiba chiar când ne găseam şi noi acolo.

Soţia proprietarului locului i-a dezinfectat rana de pe spate, noi l-am hrănit şi a început să se întremeze. Cunosc mult prea bine drama căţeilor în ţările musulmane – căci este o realitate că primesc mai puţină hrană şi afecţiune decât suratele lor ce torc. J

CND nimerise bine. Am stat pe plajă împreună, am mâncat împreună, ne-am jucat împreună. Obişnuia să ne păzească, să adoarmă la uşa noastră şi noaptea, dacă mă mai plimbam pe plajă, nu era chip să mă lase singură şi neprotejată.

Când am plecat, am realizat că îmi las cel mai bun prieten făcut în Egipt în urmă. Ne-a condus până la ieşire şi mi-au dat lacrimile. L-am pupat, l-am îmbrăţişat şi l-am urmărit cu privirea cât a alergat după maşină. Mi-ar fi plăcut să poată veni cu noi. ♥

CND ♥

 

...ca să mai şi râdem, înainte de a vă dezvălui ultimele nebunii de ni s-au întâmplat în Egipt, la aeroport am plecat veseli... pentru că, până la urmă, plecam.

Ne-a întâmpinat un individ, care – nici una, nici două –, imediat ce am deschis portbagajul, a înşfăcat rucsacurile, le-a pus pe un cărucior şi... mai să plece cu ele.

Amintindu-mi de chestii similare pe care le-am trăit într-o intersecţie din Kenya, tot pe întuneric, şi pe care aproape le-am trăit la periferiile capitalei ghaneze, am zis că sigur este o păcăleală mare cât ziua aceea de duminică (aflată, e drept, la început).

-        Te rog să ne înapoiezi bagajele. Sunt ale noastre, avem mâini şi spate, reuşim noi să le cărăm...

-        - Da, dar eu... ştiţi...

Ei bine, când eşti hotărât, apeşi bine cuvintele şi îi transmiţi celui din faţa ta din „nu cred că ai şanse să ne păcăleşti chiar pe noi”-ul tău, nu se poate să iasă decât aşa cum e drept şi să pleci cu rucsacul pe spate.

Drumuri prin Egipt

 

Cum noi ne schimbaserăm planul de călătorie şi datele din mers şi cum trebuia să mai dormim undeva 2 nopţi, pe când eram la Nuweiba începusem să mă rog de al meu iubit să rezervăm un apartament găsit pe AirBnb, în Sharm. Până la urmă, săracul a acceptat – ce să şi facă?! [îmi cam urmăresc eu scopurile]

Mare greşeală.

Vorbesc eu cu gazda – individul [veţi vedea de ce îi spun aşa] vorbea bine engleză şi m-a asigurat că am de toate în apartament cât să îmi fac un tort, căci venea ziua mea. Fix de ziua mea, ajungem la cazare după apusul soarelui şi multe aventuri faine, dar ne lasă un gust amar vibe-ul apartamentului, complexul – în general – şi, la o primă privire, realitatea nu se prea pupa cu pozele. Chiar şi canapeaua era ruptă!

-        - Hai să ieşim mai bine, faci tu tort acasă!

Sunt de acord şi, chiar dacă suntem afectaţi de energia negativă şi ne mai ciondănim, şi chiar dacă de abia găsim un restaurant deschis – deh, plandemia vieţii ce a falimentat, din păcate, atâtea afaceri! –... la final, seara se termină frumos.

Mai puţin frumos este dimineaţă, când – premieră! –, în încercarea de a îmbuca şi noi ceva [eram în pustie], coborâm în faţa clădirii şi ne găsim maşina... lovită.

Şi de aici, urmează un scheci cu iz oriental, de care acum râd, însă atunci nu îmi prea venea. Vi-l redau pe scurt, pe scene:

§  Îl sunăm pe proprietar – nimic;

§  Sunăm la Avis [care ne închiriase maşina] – ni se spune să facem poze şi să încercăm să obţinem înregistrarea de pe camerele de supraveghere;

§  Aflăm că sistemul CCTV nu este funcţional de 5 săptămâni! [faţă căzută];

§  Apoi că paznicii de la intrarea în complex [care legitimează cu ardoare pe absolut oricine vine] îşi schimbaseră tura; cu toate acestea, nu există nicio înregistrare suspectă a cuiva din afara Moona Resort;

§  Ni se promite că vor fi interogaţi toţi proprietarii şi suntem asiguraţi că se va găsi vinovatul [cum să nu?!...];

§  Între timp, după ce apucăm să mâncăm şi noi ceva, rămânem şi fără maşină, aceasta fiind dusă la reparat, că nici să mergem cu ea nu mai puteam;

§  Mă apuc, la sfatul domnului de la Avis [cât de cât de treabă], să fac plângere la AirBnb [praf ca organizare şi superficialitate a asistenţei acordate – nu vă doresc să ajungeţi la mâna lor];

§  Trebuie să apelăm singuri la şeful asociaţiei de proprietari a complexului – el nu ne sună, deşi ne promisese;

§  Până la urmă, tot acesta, de faţă cu Marcel, încearcă să îl sune pe proprietarul întregului complex [acelaşi individ care ne închiriase apartamentul şi care acum se preface că „no speak English”];

§  Marcel se interesează cât ar costa reparaţia la un prieten egiptean, însă nouă ni se cere de vreo 8x mai mult;

§  Plătim însă doar de 7x mai mult peste 2 zile, când predăm maşina, cu bunăvoinţa domnului de la Avis, adică 125 USD;

§  Şi, ca să nu avem surprize de oaspeţi la miez de noapte (yala era mai specială), strângem toate bagajele şi plecăm la o cazare unde ne simţiserăm în siguranţă;

§  Tovarăşul proprietar de complex nu ratează ocazia de a mă calomnia după ce îi las un review negativ şi minte cu neruşinare că am rupt canapeaua, că am făcut prăjituri şi că am lăsat apartamentul mizerabil [cu toate că nici nu am prea stat p-acolo];

§  Peste câteva luni, deşi după multe documente solicitate şi trimise de noi, o firmă de consultanţă din Dubai concluzionează că nu are ce să le facă celor de la AirBnb [nici măcar banii de cazare nu i-am primit înapoi], chiar dacă, dintre termenii contractuali, însuşi cel ce făcuse referire la „un loc de parcare păzit” nu fusese respectat.      

 

În concluzie, feriţi-vă de Moona Resort, AirBnb, poate chiar şi de Avis şi nu vă lăsaţi păcăliţi în Egipt. Capcane sunt multe.

Pe de altă parte, banii vin şi pleacă şi nu ei reprezintă esenţa vieţii. Mai dureroasă este lupta cu un sistem corupt până peste poate, însă şi aici consider că, atunci când le vom da peste nas în număr tot mai mare, şi cei mari vor cădea.

Şi o vor face cu zgomot. J

Egipt: The End.

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.