MAE, de ce minţiţi oamenii? | Liban, 2023

 Cu mâna pe inimă vă spun că atunci când a început al doilea conflict mediatizat şi provocat în lume, nu am ştiut iniţial cum să reacţionez: biletele pentru Liban erau luate din iulie.

Lăsând la o parte falsa empatie scoasă la rampă în perioada plandemiei, dacă ne găsim în afara unei situaţii, nu ştim cu adevărat ce este acolo. Mi-am cam promis să vorbesc şi să îmi dau cu părerea doar asupra aspectelor testate de mine. În rest, sunt numai presupuneri.

La început de noiembrie, după ce am vorbit cu localnicii la care urma să ne cazăm, ne-am hotărât să mergem. Ca să înţelegeţi cât de mare este manipularea, când l-am anunţat pe tata, a spus că îmi caută piatră de mormânt.

 

Dar noi am mers pe potecuţa noastră.

 

Am ajuns, într-un final, direct dintr-o furtună de zăpadă la vreo 18 grade la 4 dimineaţa în Beirut.

Mi-am amintit de noiembrie 2015, când războiul din Siria şi atentatele teroriste din respectiva perioadă – am realizat ulterior, orchestrate de aceiaşi oameni din umbră care se joacă fără să le iasă cu noi; sunt cam neîndemânatici (de la Ambasada Israelului, ni s-a transmis greţos că „suntem pe cont propriu” în urmă cu 8 ani) – ţineau oamenii, tot din frică, departe de zona aceasta disputată. De ce „disputată”? Pentru că unii şi alţii au văzut că, băgând băţul prin gard, lumea reacţionează. Uite că în Liban s-au învăţat minte. După războiul civil în care au fost implicaţi pentru 15 ani, până în 1990, NIMENI nu ne-a vorbit despre conflictul de la sud de graniţă. Secretul este să rămânem observatori, pentru că jocul în care ne găsim funcţionează mult pe impulsuri (frecvenţe) joase, frici, furii...

 

Să o luăm pe rând:

☼ Discutaserăm şi cu domnii de la Ambasada Libanului în România; ne-au spus că alegerea este a noastră şi ne-au trimis lista MAE cu „sugestiile” alea care mai mult panichează decât să facă bine. Mă uitasem eu puţin pe hartă (erau şi părţi din Beirut menţionate), însă apoi am făcut discuţia uitată. Observatori, nu? ↑ Noi călătorim cu buget redus, că altfel nu am fi ajuns în toate locurile în care am făcut-o (ca să răspundem şi cârcotaşilor, cu ocazia aceasta :D), mie îmi place oricum să merg pe jos, aşa că am luat-o pe jos din Hamra, unde stăteam, până în centru /souk-urile sunt încă închise; ei sunt mai afectaţi de explozia din 2020 decât de orice altceva recent/ şi mai apoi în Gemmayzeh. Ne-a prins şi seara pe-acolo, fără probleme. Lumea sta la o îngheţată, la un pahar de vin, la cină.

 

☼ Urma o coborâre pe Râul Assi, pe care ne-o doream foarte mult şi muncisem pentru ea. Puţin sub 3 ore dura drumul din Byblos /îmi amintisem că în nordul Văii Beqaa zicea MAE nicicum să nu punem piciorul :D/. Drumul a fost foarte populat la început – imaginaţi-vă o ţară de dimensiunea Judeţului Timiş (foarte puţin mai mare) cu vreo 6 milioane de locuitori şi 1.5 milioane de refugiaţi, apoi, după ce am ajuns la zăpada pe care o văzuserăm din drum şi cu privire la care ne făceam griji, s-a aşternut liniştea. În vârful muntelui, checkpoint. Oprim, că aşa se face. Unul dintre militari ne întreabă dacă nu îl luăm şi pe el în maşină /acum o văd ca pe o întâmplare menită să ne dea curaj, în condiţiile unui drum necurăţat şi noi cu anvelope de vară/. Stătea în sudul Văii Beqaa, la 4 ore de unde-l luaserăm. Am coborât noi muntele. Am văzut apoi pământ arat, la aproape 2000 de metri. Marcel a fost curios. Am primit răspunsul că se cultivă „hashish”, cu acceptul autorităţilor. Bogaţii naţiunii fac trafic. Sirienii, deşi situaţia din ţara lor s-a îmbunătăţit, vin în Liban să primească ajutor, pe care libanezii nu îl primesc. Vă sună cunoscut? Libanul este o ţară bogată în mâncare şi apă – ei nu vor muri de foame, chiar de nu au (alte) resurse naturale. Dar şi apa, ne spune noul nostru coechipier de drum, este în multe părţi stricată, poluată. De sud ne spune că „Nu se întâmplă nimic, este doar departe”.

Un alt checkpoint. Colegii lui sunt foarte atenţi. El ne explică: sirienii au „corupt” unii libanezi şi fură maşini. „De obicei, exact modelul acesta.” Înghiţim în sec, dar zâmbetul triumfă. Ne apropiem de Hermel, unde urmează să ne despărţim. Se asigură că ştim unde să mergem, că avem pe cineva în zonă care să ne poarte de grijă. Mie vibraţia mi se pare faină şi întreb „Dar chiar aşa de periculos este aici?”... ne dă de înţeles că da.

Dar nu ne este frică.

Facem minunata coborâre pe Assi, apoi ne reîntoarcem prin Baalbek şi îmi cad în mână diverse articole privind cel mai periculos loc din Liban apoi. Uite că am supravieţuit. J    

 

☼ Gazda noastră din Jounieh (eu nu am văzut aşa ceva nicăieri în lume, mai mult a condus Marcel kilometri verticali... sunt oraşe întregi construite pe munte... tu te gândeşti că nu mai este nimic după şirul de serpentine şi răsar cazări, restaurante, gelaterii, magazine...) insistase să facem o oprire şi la Saida. Recunosc, tare multe lucruri rele citisem, mai ales că se confruntau cu o mulţime de refugiaţi. Dar, când afli de cel mai bun falafel din Liban, mergi. A fost singurul moment în care am simţit un pic de teamă, pentru că piaţa în care ne găseam era plină-vârf de lume şi găseai acolo tot ce ţi-ai fi putut dori (şi nu).

 

☼ Şi-aşa am ajuns şi în bau-baul bau-baurilor: Tyre. La mai puţin de 30 de minute de graniţa cu statul din sud, era o atmosferă mediteraneeană. Aici, oamenii erau cei mai zen: stau la un ceai, o cafea pe terasă, pescuiau, unii erau pe plajă – ceea ce am făcut şi noi, chiar dacă dintre localnici păreau mulţi îngrijoraţi că este prea frig. Peste tot sunt griji, până la urmă, nu? Renunţaserăm să încercăm să ajungem la o plajă mai din sud, pentru că aveam nevoie de acceptul armatei – şi şi pentru a pilota o dronă de mici dimensiuni sunt vreo 6 sau 7 paşi de urmat.

Aaah, să nu uit, în prima zi, am parcat lângă maşina celor de la UN [United Nations] – scria „Keepers of truce” pe respectivul 4x4. :-))))))) A doua zi, ne-am întâlnit cu ei la unul dintre siturile istorice din Tyre – vizitau şi ei, că nu aveau ce face efectiv. Erau americani şi ghanezi (probabil în schimb de experienţă). Cu cei din Ghana ne-am făcut multe poze, erau foarte zen şi zâmbitori, cum îi cunoscuserăm şi la ei în ţară.

 

Ştiţi câţi europeni care să călătorească am văzut în Liban? 0.

Am fost singuri la atracţii, pe plaje, la unele cazări şi restaurante. Oamenii sunt calzi, de treabă, primitori şi foarte sufletişti, în cea mai mare parte. Ne-au ajutat şi s-au bucurat că suntem acolo, cu observaţii de genul „Nu prea mai vedem străini în ultima perioadă”. Aaah, şi în afară de o singură reacţie mai mirată, în Saida, toţi oamenii care ne-au întrebat şi cărora le-am spus mândri că suntem români numai cuvinte de laudă au avut. ♥

Au reuşit neîndemânaticii să sperie foarte mulţi oameni, cum au făcut-o şi cu virusul inexistent.

Când colo, în Liban, altele sunt problemele:

-       au una dintre cele mai grave crize economice din ultimii zeci de ani din lume; practic, moneda lor este cam pe ducă; entităţi din SUA şi-au băgat coada (şi în magazine sunt multe produse americane) şi... se plăteşte în dolari americani; preţurile sunt foarte mari, nu ştiu cum rezistă oamenii;

-        gunoiul – Marcel a înţeles că a fost o grevă mare a celor din Salubritate pentru 6 luni în urmă cu 5-6 ani şi de atunci nu şi-au rezolvat această situaţie; este gunoi pe peste tot, mai puţin în unele zone din Beirut şi în jurul Rezervaţiei Shouf;

-        curentul – statul le oferă oamenilor 5 ore pe zi; imaginaţi-vă ce înseamnă acest lucru pentru a putea trăi cu un confort minim; cazările şi restaurantele au generatoare; şi aşa, se întrerupe curentul când îţi este lumea mai dragă... dar oamenii obişnuiţi?

 

A fost o călătorie greuţă, cu provocări, însă frumoasă. Niciodată nu ne-am simţit lăsaţi la o parte ori neajutaţi.

Puterea stă în noi, iar libanezii au încă puterea de a zâmbi zi de zi în ciuda tuturor greutăţilor prin care trec... şi o fac demni! ♥