Colindând cu sufletul prin judeţul Hunedoara
Mi-a luat aproape un an să scriu acest articol. De ce? Pentru că îmi era frică de întrebări. Din nou, e cazul să remarc: frica nu este de vibraţie înaltă şi nu ne înnobilează ca simţiri.
I-am dat drumul între timp. Am lucrat la asta. Am înţeles că plecarea bruscă a lui Peticel din vieţile noastre nu fost sfârşitul. O, de mai mulţi dintre voi aţi vedea ce văd şi eu şi cum el este din nou în casa noastră! Spiritul lui sălăşluieşte acum într-o altă „casă”; ea este Gri (şi la propriu, şi la figurat). De fiecare dată când o strâng în braţe – greu, e năvalnică din fire; aşa era şi în celălalt joc –, totul pare să se oprească.
Parcă înţeleşi să nu ne lase singuri prea mult (o altă poveste), Linu a venit în casa noastră când eram mai puţin pregătiţi. Vlad m-a sunat într-o după-masă şi m-a pus în faţa faptului împlinit: „Este pentru Marcel, suferă prea mult; mâine vin oriunde eşti să ţi-l dau”... Dar când vreodată eşti nepregătit pentru dragoste dacă noi suntem Dragoste?
În luna septembrie, i-am tot visat pe Linu şi Peticel. Îmi transmiteau acelaşi lucru: atenţie la un pisoi negru. La finalul lunii, mergeam la Râşnov să o adoptăm pe Negruţa, care între timp a devenit Kara, crescută pe lângă trei căţei.
Nu ştiam ce nebunie de călătorie ne aşteaptă şi ce frumoasă urma să fie!
Deocamdată, însă, eram noi 4 şi cu tata într-un fel de călătorie de ziua mea*, după ziua mea şi cu o mică pauză ulterior reîntoarcerii din Capul Verde şi Portugalia. Alesesem zona Hunedoarei pentru că îmi doream să mă reîntorc şi găsisem în satul Alun o cazare care îi primea şi pe Linu şi Kara. Făcuserăm călătorii de o zi în jurul Braşovului, era însă prima oară departe de casă pentru mai multe zile.
☼ Cu micuţii la drum şi popas de dulce la Cisnădie
Şi am pornit-o noi la drum, cu de toate după noi, că aşa este când pleci cu micuţii patrupezi.
♥ Păţania cu Linu la Biserica din Strei
Biserica din Strei, datând, zice-se, din secolul al XIII-lea, are o energie aparte, pură. Deşi cu dinţi, aveam un soare strălucitor, aşa că nu a fost musai să ne îmbiem unii pe alţii şi să colindăm în jurul zidurilor vechi. Se spune că a fost prima biserică pictată şi în exterior de pe tărâmurile româneşti. La întoarcerea înspre maşină, Linu a tot fost lătrat de câinii din vecini. Mai cu seamă unul l-a întărâtat. Ca niciodată, m-a zgâriat.**
♦ Regăsirea zimbrilor din Haţeg
După tumultul de la Strei, am zis să mergem fără micuţi la zimbri. I-am lăsat dormind în maşină. Am pornit-o pe jos, bucurându-ne de aerul acela rece, de faptul că eram încă toţi împreună şi că zâmbeam din toată inima. Era mult noroi împrejurul zimbrilor, însă ne-am apropiat, tata fiind foarte impresionat, nemaivăzând zimbrii de la o distanţă atât de mică.**
◘ Cocoţaţi la Răchitova
Şi-ajungeam şi într-un sat fără pic de semnal. Îi hrăniserăm pe micuţi, era deja mult prea frig, aşa că i-am lăsat în maşină din nou şi am pornit-o spre donjonul cu origini învăluite în mister.
„Aţi venit să ne vedeţi cetatea?” ne-a întâmpinat o doamnă de prin părţile locului.
I-am confirmat, zâmbind, şi ne-am grăbit să urcăm dealul vulcanic, căci aşa este iarna, apune soarele mai repede. Am ajuns repede cu Marcel la turn şi am avut timp de fotografii, putând totodată să cuprind acele culmi pline de mister dacic într-o dulce îmbrăţişare.
♣ Covor de frunze, frig pătrunzător şi apus-minune pe teme dacice
Prima oprire a fost la Cetatea Piatra Roşie. Ziua era, din nou, una minunată. Nu ai fi zis că este sfârşitul lui decembrie. Până să ne hotărâm dacă să facem o drumeţie de la pensiune şi după ce ni s-a explicat tot de acolo la ce să fim atenţi, am mers cu maşina până aproape de căbănuţa în construcţie a domnului care se ocupa de sit. Am urcat noi cu pisoii în rucsacuri (destul de abrupt urcuşul), admirând pădurea, mai apoi s-a aşternut liniştea! Aşa o energie magică era sus, încât chiar şi Linu s-a plimbat în voie, uitând parcă episodul petrecut cu câteva ore înainte. Kara a fost în largul ei, fugind şi sărind. Ne-am întâlnit cu alţi călători, pe care îi escortaseră simpaticii câini de la pensiune, şi am mâncat jir la coborâre.**
♠ Pe măsură ce după-masa sta să se încheie, frigul acela uscat devenea, surprinzător, tot mai tăios. Eram în jurul Costeştiului, pe drumul de Cetăţuie. Ceaţa se ridicase, dar aveam parte de gheaţă pe alocuri. Am fost întâmpinaţi cu drag**. Priveliştea – tot îmbietoare, însă energia – mult mai neofertantă decât la Piatra Roşie. Am povestit mult cu tata la coborâre.
Ni se făcuse foame. Am căzut de acord cu Marcel să căutăm nişte plăcinte din acelea pe lespede. Toate restaurantele şi chioşcurile erau închise. Speranţa noastră sta-n plăcintăria de la Târsa. Am rămas fără, primind ca premiu de consolare, însă, un apus perfect, peste nişte peisaje rar pomenite.
*/nu mi-am mai ţinut ziua din 2019 pentru că petrecerile-gigant din trecut nu ar mai avea participanţi; poate că nu mi-am găsit locul după 2020 sau poate că locul meu a fost dintotdeauna în mine/
**/va urma în Despre Fluturi | Episodul 15/
No comments: