Putem nega trecutul? Elmina şi Cape Coast

Cam asta mă întrebam în urmă cu doi ani şi jumătate, cu ocazia celei de a doua călătorii prin Rusia.

Răsfoindu-mi agenda preferată, roasă cu nesaţ de Pancho /chinchilla princess, fetiţa mea/, mi-am reamintit.

Apoi, cum totul în viaţa mea are (cel puţin!) dublă semnificaţie, m-am bucurat să o pot din nou conferi textului.

Şi asta, pentru că tocmai ce-am împlinit 37 de ani şi sunt un pic mai gânditoare decât de obicei – dar sper să îmi treacă. J

A doua jumătate a călătoriei prin Ghana ne-a adus din nou lângă Atlantic, de această dată mai aproape de Coasta de Fildeş – marele meu vis în materie de colindat prin lume.

Cu trotro-ul în care-am călătorit ca nişte sardine din Kasoa, într-o căldură greu de suportat şi pe o umezeală ce mă făcuse să-l dojenesc (eufemism) în gând pe domn’ şofer cât am stat şi-am aşteptat să se umple cutia pe roţi până la refuz... realizând că ne puteam liniştiţi face cumpărăturile. Şi la preţuri mai mici decât în supermarket (va urma). Deocamdată aveam o predică la activ şi multă sudoare.

Într-un final, am reuşit (chiar şi fără multă mâncare – mai aveam din biscuiţii achiziţionaţi în Italia :P) să ducem două ateliere la final. Auzisem de Global Mamas şi făcusem o rezervare via e-mail. Surprinzător pentru zenul poporului care ne găzduia, mi se şi răspunsese (!), aşa că şi eu încercasem să mă ţin de cuvânt.

Primul a fost un atelier de tobe şi dans, desfăşurat în aer liber, cu privire directă asupra oceanului. Ce mult îmi plăcea locaţia! Iar, apa, ca întotdeauna, îmi dăruia forţă. Marcel îşi dorise foarte mult o asemenea experienţă şi nici eu nu pot spune că mă descurcasem rău, mai ales că pe partea de dans mă antrenez din august. Şi îmi place!!

Un drum cu taxiul mai încolo şi am înlocuit-o pe Mary cu Nana, de la care am învăţat cum să îmi prind părul, respectiv să îmi înfăşor materialele acelea frumoase şi pline de culoare în jurul capului (headwrapping) – de mică mi-am dorit să ştiu asta, de când fascinaţia mea pentru cultura neagră prinsese contur. I-am promis că voi exersa acasă şi... Marcel a fost alături de mine ca să se asigure că nu uit ce am învăţat.

La pas prin Cape Coast, chiar înainte de înserat, mi s-a părut ciudăţel. Cu mulţi oameni care se uitau nu neapărat luminos la noi – ne însoţea fiica instructoarei noastre; preţurile taximetriştilor erau monstruos de mari, aşa că soluţia ideală (în minte-mi) a fost să o luăm pe rând – o reîntoarcere la sediul Global Mamas, într-o primă fază, că tot aveam rucsacurile acolo.

Da, cu toţii avem nevoie de relaxare, de un moment în care să ne tragem sufletul. În Africa savurez aceste momente cel mai tare, pentru că mi se pare cel mai solicitant continent, din perspectiva backpacker-ului. Ce e fain... eu şi Marcel ne plictisim foarte repede, aşa că o jumătate de zi ne ajunge pentru o bălăceală şi o ţâră stat la soare.

Găsindu-ne la Ko-Sa Beach Resort (fain ca şi cazare, scumpuţ şi mediocru ca şi mâncare), eram aproape de Elmina. Mi-aş fi dorit şi o vizită la Cape Coast Castle, but you can’t have it all, mai ales că din mijlocul pustietăţii, chiar şi drumul la Elmina Castle a fost piperat ca şi costuri.

Nu vreau să insist asupra clovnăriilor şi înşelăciunilor din parcarea atracţiei – le va veni vremea, cu o altă ocazie –, ci vreau să vă spun cum m-am simţit.

Şi cum nicio carte, niciun film, niciun documentar nu m-a putut pregăti pentru ce-am găsit acolo. Încă e cufundat în durere, în regrete, în mirosul sclavilor muribunzi ce nu a părăsit încă zidurile. Sclavi fără voia lor – ce detest cuvântul ăsta. Oameni liberi capturaţi, răpiţi sau daţi zălog. 
Am plâns nu pentru că era de aşteptat, ci pentru că aşa mi-a venit.

În punctul respectiv, a reprezentat momentul meu preferat din Ghana – cel mai întunecat, dar şi cel mai plin de lumină.

M-am încărcat, cum o fac empaţii. Am simţit furie. Chiar dacă românii nu au participat efectiv la comerţul cu sclavi sau nu se ştie asta ori nu s-au făcut prea multe cercetări, sunt totuşi albă. Şi ei negri.

Nu este corect ce s-a întâmplat. Niciodată nu voi considera că a fost corect. Suntem cu toţii oameni, oricât de diferiţi am fi, şi nimic nu ne dă dreptul să ne situăm – ca drept la viaţă – înaintea unui alt om.

Cred că acţiunile strămoşilor europeni au lăsat dâre adânci. Şi chiar dacă acum e linişte, e pace şi sunt regrete, poate vreodată exista o apropiere sinceră între un negru şi un alb? Ce se găseşte, în cazul meu, în spatele atracţiei din oficiu dintre blond şi abanos?... Din legăturile pe care le-am putut dezvolta doar cu bărbaţii africani, căci femeile par să se simtă ameninţate de mine, cu toate că, am mai spus-o, eu le privesc cu mare admiraţie pe foarte multe dintre ele. Şi-s prietenoasă şi deschisă şi nu mă gândesc la altceva decât la a-mi face prieteni şi a spune o vorbă bună.

Mai mult ca niciodată, trecutul din viaţa mea nu poate fi ignorat. Şi-a arătat nuanţele în urmă cu fix 2 zile. Ce nu înţeleg eu? De ce aceia ce şi-ar dori să facă parte din cercul tău de apropiaţi o dau în bară fix când îi accepţi, după multe încercări şi teste? Şi de ce aceia cu care ai înţeles că nu mai poţi avea o relaţie te regretă? Nu erai tu oare bună aşa cum ai fost ani de-a rândul cu ei?... Înţelegătoare, plină de dragoste, susţinere şi disponibilă la orice oră din zi sau din noapte... Probabil că nu sunt multe prietene ca mine şi că nici nu vor mai fi.

Şi ca să încheiem într-o notă mai optimistă nişte subiecte delicate, speranţa mă ţine în viaţă şi mă alimentează. Speranţa că omenirea-şi poate linge rănile şi privi doar spre viitor, fără a-şi nega însă trecutul. Detaşarea face minuni. Iar dacă dorim în continuare implicare, este de ajuns să ni-i alegem alături doar pe cei care merită să ne cunoască ritmul fiecărui pas şi fiecare bătaie a inimii. Căci singură ea ştie să facă alegerile corecte.